Eu încă merg la sală. Încă practic arte marțiale. Dar, ca să îl citez pe un bun prieten: „România nu te încurajează să faci sport”. Și încet-încet, în cazul meu, nici vârsta. În tinerețe, aveam și 7 antrenamente pe săptămână. Acu, fac sport o dată pe săptămână. Prea puțin. Din acest motiv, așa, generic vorbind, am făcut cândva o ședință cu momârlanca și am zis că merem o perioadă împreună la sală. Să tragem de fiare. Nu am stabilit exact de când ne apucăm.
Într-o zi mi-a murit o colegă. Infarct fără semne prevestitoare, la o vârstă cam tânără, așa că am mers acasă și am ținut un discurs că trebuie să mergem la sală, să facem sport, să avem grijă de sănătatea noastră etc. Un discurs de rahat, dar a funcționat. Ne-am făcut duș (separat, nu fiți nasoi, că acu’ vorbim lucruri serioase!), ne-am făcut bagajul și am mers să ne abonăm la sală.
La una mare, aproape, cu tineret mult etc. Adică, așa, plin de „vibe”. Am mai încercat treaba asta, mai demult. Exact același scenariu. Am mers la sală și am zis că eu și momârlanca nu vrem să tragem de fiare ci să lucrăm singuri (adică fără instructor) în sala de aerobic cu ce chestii aveau pe-acolo. Și ne-au zis că prima ședință e pe de gratis. Super! A doua oară am ajuns la sală și ne-am dus la pult să plătim abonamentul și să mergem în aceeași sală de aerobic. Ni s-a spus că nu putem face sport acolo dacă nu facem parte dintr-o clasă asistată. Așa că am rămas cu banii în mână la propriu. M-am uitat la ei, m-am uitat la dra. de la pult, am întrebat ceva de genul dacă sunt siguri că nu vor banii noștri, au zis că nu, așa că am plecat.
Sala aia care era aproape de noi unde stăteam atunci s-a mutat aproape de noi unde stăm acum. Mai mare, mai modernă, mai faină, mai mândră, mai scumpă. Nu conta. Sănătatea nu are preț. Am ajuns în holul de primire din care se vedea sala. Peste 100 de oameni. Lejer. Aparate libere erau doar câte unu ici-colo. Mă uit la momârlancă, ea la mine și concluzionăm că noi mergem la sală pentru sănătate iar acolo era orice altceva („vibe”, energie, voie-bună, sudoare, testosteron, estrogen, viruși etc.) dar nu sănătate. Nici nu vreau să mă gândesc la ciupercile din vestiare.
Așa că ne uităm pe site-ul celei mai scumpe săli din zonă să vedem nivelul prețului. Singurul indiciu era ceva de genul: „dacă vreți să vă abonați, contactați-ne: nume, prenume, mail, telefon, adresă”. Na bine, am înțeles. Sănătatea are totuși un preț...
Propun altă sală la care voiam eu să mă abonez cândva, deoarece, era foarte aproape de biroul meu. Zis și făcut! Merem acolo, ne dăm jos din mașină, ne deplasăm la intrarea în sală, pun mâna pe ușă, dau să intru, mă dau cu capu-n ușă. Sala închisă pe la 19:30. Na bine, am înțeles.
Ne uităm unu la altu, și simțind penibilitatea serii, îi zic la momârlancă hai să-ți arăt ceva fain. Era vorba de un magazin de cărnăraie, chiar lângă sala închisă, care avea o vitrină foarte fain aranjată. Merem acolo. Momârlanca, când vede, să leșine de poftă. Așa că intrăm înăuntru și momârlanca începe să comande. Eu auzeam doar: „cacing!”, „cacing!”, „cacing!” la fiecare fel de cărnăraie. Așa că mă duc lângă ea și îi șoptesc suav la ureche: „Ia și o plăcintă cu mac...”.
În 15 minute eram acasă și mâncam ca porcii. La 20:30. Seara (sic!). Am râgâit și m-am culcat.
