Momârlanu'

Unii știți și atunci nu are rost să reiau, unii nu știți dar nu are rost să mă complic: fac parte dintr-o trupă de ... nu știu cum să le zic ... care se îmbracă în daci și caută răspunsuri la întrebări care nu pot fi găsite în cărți, biblioteci și birouri, nici măcar în tranșeele arheologice. Întrebările acestea sunt semiprofesioniste, iar aceste răspunsuri le găsești doar căutându-le. În acest weekend, trupa noastră a încercat să găsească niște frânturi de răspunsuri la întrebări legate de mentalitatea războinicului dac într-un cadru mai deosebit și cu o tentă ceva mai spre artistic decât spre arheologia experimentală. Deși întrebările și curiozitatea sunt masiv profesioniste, uneori, surprinzător, răspunsurile se referă la întrebări legate de tine însuți. Dar să nu deviem discuția de la scop.
S-a făcut planul, s-a dat chemarea, așa că, am plecat spre locul de adunare care este undeva în jurul Curții de Argeș. Am studiat puțin ruta pe unde să merg și mi-au strălucit ochii instant când am văzut că trec pe lângă Brașov. Nu-i ca și cum am toată ziua ocazia să vizitez Brașovul așa că hotărârea e luată: ocolesc puțin și mă opresc în Brașov.
Acolo aveam două interese. Cel mai important, să vizitez un magazin de echipament moto. Mă interesa să văd în persoană niște echipamente, să le probez înainte să le cumpăr. GPS-ul mă duce fără probleme la magazin, intru și sunt sigur că ați auzit și voi muzica aia îngerească când ați văzut ceva care vă place. Un magazin foarte fain cu un vânzător foarte tânăr și super de treabă. Mă salută, îl salut și îi spun că bag un ochi prin magazin. Mă lasă vreo două minute și vine să mă întrebe:
- Vă interesează ceva anume?
- Da, mănușile cutare din piele și jacheta cutare din piele. Dacă aveți mărimea potrivită, mănușile le iau pe loc, jacheta încă nu sunt sigur.
- Aaaa! Doriți o cafea?
- :)) Nu mulțumesc că am băut deja și nu vreau să ajung ca lemurianul.
Încerc produsele și mă mai învârt vreo 10 min. prin magazin. Sunt tentat să zic că magazinul e super fain. Din păcate, e minimul normalității pe care ar trebui să îl aibă orice magazin. M-am dus cu gândul să încerc produsele ca să văd mărimea potrivită și să le cumpăr de altundeva mai ieftin. Din respect, cel puțin o parte dintre ele le voi cumpăr acum de la ei.
Am mai dat o raită prin centrul Brașovului. Foarte fain și acolo. Îmi place că acolo există ceva ce lipsește încă în foarte multe locuri. Atmosfera din fiecare restaurant, cafenea și magazin. Fiecare are câte o „chestie” care îți atrage atenția și îți creează amintiri. Te simți ca „dincolo”. Curat, oameni respectuoși, poliția locală prezentă și respectuoasă, oamenii în echipament de munte (așa mai casual și potrivit pentru urban), răcoare ca de munte. Fiind zonă montană am vizitat și două magazine cu echipament de munte. De rahat. Cu toate astea mult peste media din țară. Foarte mult tineret pe străzi. Oraș de tranzit deci trafic infernal. Cu toate astea, plin de viață. Am plecat învigorat din Brașov.
Seara ajung la destinație, se adună trupa, ne îmbrățișăm, mâncăm, schimbăm două vorbe și merem la culcare. Dimineața începe șoul.
Ne trezim, ne echipăm în hainele istorice și așteptăm caii. Se formează echipele cal-călăreț și începe festinul. Numa’ mere, morcovi și zahăr peste tot ca să ne împrietenim cu caii. Încălecăm și o luăm la talpă. Mă rog ... caii la copită. Merem frumos la pas vreun ceas și ajungem pe culme. Bă frate, un vânt de-ți clănțăneau dinții cu toate blănurile, pieile și lânurile de pe noi. Momente în care începi să pui la îndoială sănătatea ta mentală că ești acolo. Ajungem sus și ne învârtim vreo jumate de ceas să găsim locul potrivit pentru filmare, ne instalăm și începem să ne tragem în film. Vreun ceas înfruntăm cu stoicism vântul crunt. Toți începem să devenim tricolor: albastru, roșu, vânăt. Colac peste pupăză, am fost nevoit să-mi dau pelerina jos și s-o pun pe cal pentru a ascunde șaua modernă. Eu mă tot făceam că-mi mângâi și liniștesc calul dar pă dracu: mă lipeam de el să mă încălzesc de zici că eram centaur. Ne terminăm treaba și cu viteza luminii împachetăm și o luăm la pas. Dar zeii ne zâmbesc. Se înseninează, vântul se mai domolește, intrăm în pădure și în ... transă în timp ce coborâm obosiți, reîncălziți și legănați de mersul cailor.
La herghelia respectivă sunt foarte mulți cai, jumătate dintre ei mici și docili pentru că se organizează foarte des ieșiri cu tot felul de corporatiști orășeni. Uneori prinzi un cal pe care nu poți să-l comanzi deloc deoarece el ascultă doar de calul din față și de asistent care urlă din spate comenzi. De data asta am prins o iapă pe nume Regina care asculta fain de mine. Și așa am ajuns eu să fiu cel care a călărit regina! Și călărind eu regina, începem să coborâm o pantă. Mă proptesc în șa și șaua începe să alunece de pe cal. Oricum, chiar în momentul ăla, nu puteam opri calul dar dă-o dracu de șa doar n-o pica de pe cal. Și dintr-o dată eu am rămas bine înțepenit în șa dar într-o fracțiune de secundă șaua țuști de pe cal, calul nu mai era sub mine. Un coleg mi-a și zis mai ulterior: „Bă, eu am văzut că îți alunecă șaua dar credeam că faci tu vreo șmeceherie...”. Și mă rostogolesc eu spectaculos, zboară tot echipamentul de pe mine, am zdrobit vreo două pietre cu coiful meu metalic, mă ridic instant în picioare și încep să adun echipamentul să nu rănească caii din spate. Asistentul urlă la mine: „lasă echipamentul, prinde calul!”. Las tot și încep să alerg după cal. Asistentul urlă: „lasă calul strânge echipamentul!” Las calul și încep să strâng echipamentul. Calul care era în urma mea s-a speriat iar călărețul a hotărât că e mai sigur să sară de pe cal și se aruncă și el. Mă fac din nou funcțional și vine din urmă șeful hergheliei. „- Ce s-a întâmplat? - A căzut șaua de pe cal și eu cu ea. – No bine, ia calul meu.” OOOoooOOO. Bă frate! Merțan și alta nu. Un cal mare, puternic și alb cu șa din Hamerica de la caiboi, la propriu. Doar cu o mână îl comandai, fără picioare, fără îndemnuri verbale, fără nimic. Numai un pic, așa, din șold dădeai și o lua la trap. Dacă asta trebuie să fac să călăresc asemenea bestie sar de fiecare dată de pe cal. OK. Plecăm iară și șeful hergheliei intră în vorbă cu mine: „- Auzi dar pretenul tău care a căzut de pe cal face arte marțiale? - Nu, eu fac, de ce? - Că a căzut foarte fain, așa ca la judo...” Vai băgami-aș cracii! :)) Deci eu o pățesc, eu cad spectaculos, eu practic arte marțiale și alții primesc laudele. Ce criză de gelozie am avut! :)) După o vreme se verifică șaua, primesc calul meu înapoi, ajungem pe teren plat, se oprește vântul, iese soarele și începe să ningă, da, noi mergeam cu fața spre jumătatea de cer senin, ninsoarea venea din cerul înnourat din spate. Încep să mă uit la urechile calului care se mișcau ca niște parabolice după fiecare sunețel din natură, încep să aud toate sunetele pe care le aude și calul, lumea începe să dispară din jurul meu. Absolut epic! Îmi dau coiful jos închid ochii și mă bucur de toate senzațiile în afară de cele vizuale. Decuplaj total de la tot restul lumescului care sigur va fi tot acolo după ce voi redeschide ochii.



Ajungem, descălecăm, mai mângâiem o dată caii înainte să-i predăm, ne dezechipăm, mâncăm o fasole caldă, ne îmbrățișăm de rămas bun și începem să plecăm pe rând.
Mă bag în mașină, programez GPS-ul și încep să mă iau după singura variantă de traseu recomandată de Google Maps (știți voi, cea mai mare echipă de programatori din lume). Începe să ningă dar e OK. Asfaltul devine destul de rău, dar așa este prin Vâlcea. La un moment dat, asfaltul devine ca și traseele de test ale marilor producători de autovehicule. Eh, „lasă că nu mai e mult până pe Valea Oltului!” îmi zic. „În 300 de metri, virați la stânga.” Virez la stânga și mă trezesc pe un drum forestier dar în stare bună. Ce plm?!? Dau puțin zoom la traseu și văd că ne îndreptăm spre Valea Oltului. „PLM! Am eu ciudă pe ei, dar totuși ăștia îs cei mai mari programatori din lume, nu îmi recomandau ei un singur traseu dacă era de căcat...” îmi zic. Și ajung la un șanț transversal pe drum. Cam mai mult decât o jumate de roată. Mă bag atent și mai iese p#%1a din el! Bag 4X4 și după vreo 6 încercări reușesc să ies. În față! Deci nu prea am chef să mă întorc încă o dată prin șanțul ăla. Dau zoom pe hartă 10 km tot așa și colac peste pupăză începuse să ningă și să alunece. Vai, fută-vă dracu, în primul pe voi ce mai mare echipă de programatori din lume și mai apoi (normal! :P ) pe mine că nu am verificat atent traseul înainte să plec. Și am mers eu așa cu max. 30 la oră cu 4X4 cuplat permanent și cu morcovul în cur vreo 10 km. Nu era destul că curu meu era rană deschisă de la călărit (exagerez, nu vă bucurați și lăsați glumele proaste că cu toate pățaniile, eu îs ăla care a călărit regina!).
După ce că drumul a fost o mică provocare după o zi obositoare, am rămas traumatizat și sufletește. 13 km (parcă) cât a fost drumul ăsta, pe marginea lui păduri întregi tăiate și stivuite în stive cât casa. Dacă era zi să văd și dealurile defrișate cred că mă apuca plânsul. La propriu. Credeți că exagerez? Atât vă spun, vedeți și voi ce-i cu DJ703H. Imaginea disprețului total față de natură și comunitate.
Se gată la un moment dat drumul prost și ajung pe Valea Oltului care devine o plăcere maximă cu tot traficul și toată nebunia ei. Apoi intru pe autostradă și blană spre casă. Spre lumescul cotidian cu bucuriile și provocările lui.
Sunt acasă și orice fac încă simt ritmul calului, aud șuieratul vântului și îmi simt fața arsă de soare.