Un bun prieten a făcut reclamă la o carte SF, la modul aproape agresiv. Îl știam drept un fin cunoscător al genului, lucru care m-a făcut să mijesc ochii. Fiind un autor român, m-a făcut să ridic și o sprânceană. Nu cunoșteam autorul, titlul nu-mi spunea nimic dar imaginea de pe copertă o știam: un stindard dacic. Mno, asta trebuie că e ori interesant rău, ori e un eșec total. Indiferent, am comandat cartea, măcar ca să susțin cultura românească.
Cartea mi-a sosit pe 31 decembrie. În așteptarea petrecerii de revelion, am zis că citesc câteva pagini. Câteva pagini s-au transformat în mai multe pagini, pagini care s-au adunat în două capitole. Pe tot parcursul petrecerii de revelion numai cuvintele cărții îmi răsunau în minte.
Cartea de față mi-a adus aminte de o carte celebră:
Silmarillion de J. R. R. Tolkien. Respectând proporțiile, desigur, cele două cărți au două lucruri în comun. Primul este faptul că ele creează câte un univers în care este evident că autorii trăiesc de-a dreptul. Nu sunt niște simple istorisiri, niște simple scrieri, se vede că autorii nu scriu ci închid ochii și își imaginează aceste universuri. Al doilea este faptul că ambele cărți sunt extrem de greu de citit. Nu sunt cărți pe care să le citești în viteză să parcurgi pagina pe diagonală și să lași creierul să intuiască rândurile sau cuvintele mai importante. Iar acest lucru devine evident începând chiar cu titlu. Dacă știi pe din cap ce înseamnă titlul, fără să cauți pe Google, ești bun.
Universul pe care autorul îl creează în carte este o istorie alternativă, o lume distopică, narațiunea începând în jurul echivalentului revoluției industriale, într-o lume în care dacii nu doar au câștigat războiul cu romanii ci au creat un imperiu mondial. Cartea este narată într-un limbaj pe care orice român îl va recunoaște și înțelege, un străin mai puțin, fapt care este deopotrivă interesant și ceea ce face cartea greu de parcurs. O altă calitate fascinantă pe care o găsesc eu cărții este faptul că universul imaginar pe cât este de absurd pe atât este de posibil. În primă fază, pe măsură ce parcurgi cartea, te miri rău de ce poate scorni mintea autorului, apoi faci un pas în spate și realizezi că în lumea reală există lucruri mult mai rele și mult mai grozave decât ceea ce citești în carte. Am menționat că este un univers distopic deci lucrurile nu merg înspre bine. Pe măsură ce lucrurile se denaturează, direcția greșită în care se îndreaptă universul cărții poate fi resimțit în acțiune, limbaj și emoțiile trăite de-a lungul lecturării. Greutatea de lecturare se observă și în dificultatea urmării firului roșu al cărții care este acoperit masiv cu detalii. În încheiere poate fi notată o nouă calitate a cărții, îmi permit să spun că nu atât a autorului cât a genului SF, poate calitatea de bază a SF-ului bun: te lasă meditând la o chestie.
De ceva vreme am un obicei: cât de des pot, îmi pun căștile, pornesc muzica și citesc o carte. Pe rând: psihologie, SF, beletristică. Ei bine, nu mai știu ce carte SF am citit înainte de „
Palimpsestul de la Colina cu Apendice” de Dănuț Ivănescu.
