Momârlanu'

Acum câțiva ani (în vremuri de demult când nu purtai mască în mulțime și puteai să lingi liniștit sticla de bere după oricine, mai știi vremurile alea ciudate?!?), am fost la un festival de muzică. Festival din ăla modern, cu muzică folk etno-modern, pentru noua generație care nu vrea să uite vechea generație. „Care generație veche?” „Aia de mai demult...”. Trecând peste învățăminte, a fost un festival fain, pe mai multe zile, cu muzică faină.
În prima seară, au urcat pe scenă o trupă de turcaleți. Artiști în adevăratul sens al cuvântului: au sosit prin mulțime cu o mașină veche parcă adusă din Cuba de altădată, au urcat pe scenă deja cântând, iar acolo, nu au interpretat ci au trăit tot actul artistic. Mai pe final, au coborât în mijlocul mulțimii și au cântat și pe sunet de cimbale și citări au început să povestească despre religia și filosofia lor de viață. La modul cel mai politicos și ... globalizator. Și la un moment dat, s-au pus în genunchi și le-au cerut tuturor să facă la fel. Și s-au pus cu toții. Eu nu. M-am uitat în jur, o mare de oameni în genunchi. Numa’ unu’ mai departe, tot în picioare. Ne-am salutat din cap unul pe altul și am așteptat să se trezească toți din reveria artistică. Mi s-a părut că au reușit cu toții. Cei cu care venisem m-au întrebat de ce nu m-am pus în genunchi. Am întrebat și eu ei de ce s-au pus? Nu țin minte vreun răspuns.
În ailaltă seară, au urcat pe scenă cei mai jmecheri dintre jmecherii neo-folk-ului. Eram fanul lor maxim pentru ce făceau și pentru cele vreo 10 melodii din lista mea permanentă de ascultat muzică. Și-au început „șoul” în stilul lor caracteristic: expansiv, cu boxele urlând ritmic, cu pământul tremurând, cu voci parcă din altă lume, cu spectatori hipnotizați, cu învățăminte din alte timpuri spuse pe limba unei generații noi. Spectacolul a continuat minute și minute în șir iar la un moment dat, au simțit că lumea nu mai trăia la nivel maxim actul lor artistic, așa că solistul intervine și ne spune: „Vă dau voie să aplaudați”. Am clipit mărunt din pleoape: „Ăsta, îmi dă voie mie să aplaud?!? :))”. Nu țin minte care a fost ultima aplaudă pe care au primit-o de la mine. Nu va fi alta. Am trecut cumva peste moment și ne-am dus să mai luăm niște bere și gogoși. La rând, ca niște cetățeni obișnuiți, mai marii înșiși. Au cumpărat și ei ceva, fără să intre în față, fără să primească pe gratis, au beut o bere și au strigat în gura mare: „Bă, mere careva la Arad să ne ducă și pe noi cu mașina?!?”. Vreo 10 mâini s-au ridicat instant. Am clipit mărunt din pleoape „Ăștia nu au cu ce să meargă la Arad?!? :)) Ce «plm»?!?”. Cu prima ocazie, din cele 10 melodii, am șters vreo 5.
Știu că pentru mulți (deoarece mi-au spus), prima impresie este de mândrie prostească. Poate e doar o chestie filosofică dar nu cred asta. Eu cred că nu trebuie să îngenunchezi oamenii ci să-i faci să se ridice și să vadă lumea. Nu să le dai voie să te admire ci să-i faci să te respecte. Mai ales când ai responsabilitatea unui formator de opinie.
Și acest mesaj vreau să-l transmit, așa cum am promis în titlu, prin intermediul unei colinzi cu adevărat frumoasă: