Aveam la un moment dat o momârlancă care era la tehnică dentară. Și plimbându-ne noi romantic prin oraș, într-o zi, am condus-o la școală. În fața școlii, erau deja adunați câțiva colegi de-ai ei. Ceva mai tineri. Mai avea vreo 10 min. până să intre înăuntru așa că ne-am aprins cu toții câte o țigare și s-au pus pe taclale. Momârlanca mea s-a pus pe bancă cu mâinile încrucișate și cu picioarele întinse. Un cocoș dintr-un grup de trei cocoși, foarte ocoși, stătea în picioare în fața ei, nu știu ce i-a zis la un moment dat, ceva de genul „Taci măh!” și îi trage un șut în tălpi. L-am măsurat din cap până-n picioare: jumate de biscuit. Nici eu nu-s nu știu ce animal preistoric dar făceam deja arte marțiale și cred că l-aș fi transformat ușor din biscuit în ceai. El a văzut că nu mi-a convenit și că m-am uitat la el pe sub sprâncene, a rânjit și a continuat să discute foarte băiețește cu momârlanca mea. Mă uit la momârlancă, nu văd nici un semn de supărare, sting țigara îmi iau rămas bun, plec inspirând adânc și repetându-mi mantra: „Dă-l în p#^$a mea!”. În minte, desigur.
Na bun, mă învârt eu ce mă învârt prin oraș, merg pe-acasă, mânc și era vorba că iau mașina și mă duc să-mi culeg momârlanca de la școală. Avea ceva cursuri de medicină legală. Știți voi, alea cu cadavre. Zis și făcut. Așa cum îi stă bine unui momârlan, am ajuns cu 10 min. înainte să iasă momârlanca de la cursuri. Eu, în mașină cu geamul deschis, fumam (pe vremea aia, acum nu mai) calm. Și în timp ce scanam eu trotuarul alene observând trecătorii ocazionali, ia ghiciți voi cine iese din școală fix în direcția mea: cei trei cocoși cu aromă de biscuit Chindia. A fost întâmplarea absolută. Singura parte care îmi aparține este că am ridicat sprâncenele spre ei și am rânjit. V-am mai povestit de efectul telecomandă. Gurile lor au făcut 180° instant. Înainte, colțurile gurilor lor erau în sus, dintr-o dată erau în jos. La fel și ei au făcut 180°. La început, veneau agale spre mine, acum se grăbeau în direcția opusă.
Apare la un moment dat și momârlanca, intră în mașină, mă pupă și mă întreabă dacă am plecat supărat mai devreme. I-am spus că nu am nimic, zâmbind, inspirând adânc mulțumit și apreciind eleganța vieții. Dacă ați auzit vreodată de destinul în viziunea stoică, fix asta a fost acum. Nimic ezoteric. Doar eleganța maximă a haosului.