Când știi că ai avut un antrenament bun? Când te schimbi în vestiar și la controlul de rutină ai minim 3 vânătăi. Când, după antrenament, conduci acasă cu 30 la oră că încă îți stă capul la ce ai făcut bine și ce ai făcut rău la antrenament. Când ajungi acasă, faci duș, te întinzi în pat și îți spui: „stau puțin și mă apuc iar de antre`”. Desigur, la 10 seara, ce alt antre`?!? Dar încă debordezi de energie așa că te pui să faci flotări. Când în timpul flotărilor descoperi că te doare un mușchi de a cărui existență nu aveai habar. Când dimineața următoare, te ceartă un vecin, nu prea înțelegi exact de ce, de vreme ce nu ai făcut nimic rău, ceva cu mașina dar îți ceri scuze și te bagi în autoturism zâmbind. Și surpriză: ești împăcat cu tine însuți, deși știi că ai putea să-i închizi gura la prost în vreo 137 de moduri și asta fără să te repeți și fără să apelezi la tehnicile secrete.
Printre altele, m-am apucat de judo. Merg rar de tot dar sunt atent tare că-i o artă marțială foarte interesantă. Nu mai interesantă ci la fel de fascinantă ca și restul. Dintre toate cele japoneze, mi se pare cel mai greu de învățat, dar și când o stăpânești... Oricum, din toate motivele de pe lume, e prea târziu să mă reprofilez acum, total.
Am mai povestit pe aici că-„mi plac dacii”. Când am fost prima oară la judo, stăteam afară și așteptam să iasă copiii. Și cum mă plimbam eu prin fața dojo-ului, la un moment dat văd în oglindă ceva desenat pe perete. Mă apropii, mă aplec, mijesc ochii ca un moș și apoi îi casc cât cepele. Pe un perete care se vedea doar în oglinzi, un stindard dacic din podea în tavan. Am rânjit de la o ureche la alta trecând întâmplarea la marile coincidențe ale vieții, pe care trebuie să le notezi în jurnal.
Echipa este tare faină și după vreo 5 antrenamente m-au chemat la un concurs micuț. M-am dus. O grămadă de copii care mi-au luminat ziua și vreo câțiva adulți care mi-au cam întunecat-o. La propriu. Nu prea știam eu pe ce lume mă aflu dar mă uitam la ce fac ceilalți și mă adaptam din mers. Când zici concurs, știi că vine natural întrebarea: „și cum te-ai descurcat?”. Păi varianta scurtă este că am avut două meciuri, în care am picat cu finaliștii. O centură maro care o dat cu mine în stânga și-n dreapta, dar am pierdut onorabil. Apoi o venit celălalt finalist. Centură neagră. Pif! Paf! Stânga, dreapta. Eu vedeam numa` tavan, tatami, tavan, tatami. Mie nu îmi plac sporturile de contact ci artele marțiale. Nu îmi plac regulile de concurs. Nu că ar fi ceva rău cu ele. Nu-mi plac mie. La un moment dat, adversarul m-a prins cu ambele mâini de rever și normal că m-a enervat treaba asta, ca urmare, mi-am scos capul din prinsoare. „Yame! Nu ai voie să scoți capul!”. „!@@$%$%!%!%!#!#$” (în gând…). M-am oprit. Cum eram răcit, mi-am tras nasul. Adversarul nu auzise, însă, comanda arbitrului. Bă, o dat o dată cu mine de pământ de mi-or sărit mucii! La propriu. Trebuie să vizualizați scena. Eu un arc prin aer iar mucii în paralel cu mine. Mi-am șters nasul cu cel mai războinic gest de care am fost în stare, după care am salutat și mi-am trimis adversarul în finală!
Este o fază de care nu am reușit să scap încă, care se repetă absolut identic de fiecare dată și care nu e neapărat plăcută. În judo competițional am auzit eu că nu ai voie să prinzi adversarul de pantaloni (sau de picioare), așa că uneori ajung într-o poziție în care, datorită celorlalte arte marțiale pe care le practic, îmi vine să iau adversarul de picioare și să-l arunc, dar îmi retrag mâinile, închid ochii, simt imponderabilitatea, șocul cu tatami-ul, apoi aud întrebarea: „ești bine?!?”. Asta-i ca întrebarea pe care ți-o pune o femeie: „m-am îmbrăcat frumos?”. Orice răspuns e nesatisfăcător.
Parcă am mai zis că trupa de la judo e foarte faină. Sunt și doi sau trei răzeși de-ai lu` Ștefan, de dincolo de Prut. Odată ne schimbam în vestiar și fără să vreau, la unul dintre ei îi mascam centura pe care o căuta asiduu: „băi, ia zișiți băi: cari mi-ați ascuns brâu`?!?”. Ăia de umblă doar prin baruri, ar face glume tâmpite. Pe mine m-a teleportat în copilăria pe care mi-am petrecut-o la țară, în Moldova. Și adevărul este că „judo unește”. Artele marțiale unesc. Nu trebuie să mergi neapărat la biserică să-ți găsești liniștea spirituală. Poți merge liniștit la dojo. La orice dojo. Aproape oricare. Te alegi în plus și cu condiție fizică, cunoștințe de autoapărare și în dojo-ul de față, cu un măr la final de antrenament.
PS. Povestea e mai veche. După un timp, anumite probleme m-au împiedicat să mai merg la judo. Amintirile, însă, sunt la fel de plăcute. Mereți la judo, e fain. Dați-vă copiii la judo, vor învăța că după ce ai căzut, nu plângi ci te ridici și cauți reverul adversarului. Sau al vieții, că de multe ori e tot una.