- Salut
- Salut. Mi-am luat un câine.
- Serios?!? Ce fain! Ce câine?
- Uite ăsta:
- Ce fain îi! Câți ani are?
- 6 luni.
- 6 luni?!? Bă, capul îți ajunge la șold!
- 😃 da, se certa de la egal la egal cu un ciobănesc carpatin de 2 ani :))
- Nu ești normal. Un ciobănesc de Bucovina se face cât un vițel!
- Da.
- Ce fain! Cum îl cheamă?
- Atus.
- :)
[...]
- Ce mai face Atus? A mai crescut? 😝
- Da. E mare și relaxat acum! Uite:
- Îl doare la pateu. Nu are inamici naturali :))
- Da. Auzi, am nevoie de o favoare. Trebuie să plec cu el din țară. Mă poți duce? Că nu l-aș duce cu transportul în comun. :))
- Da, haideți că vă duc.
Și o venit omu’ cu Atus la mine. Problema mea nu era uriașul Atus, nu era mașina mea minusculă, era pisica mea și faptul că Atus și pisica trebuiau să doarmă în același apartament o noapte. Dar am luat măsuri a la NATO, am baricadat pisica într-o cameră, am sigilat camera cu tot ce avea nevoie și l-am primit pe Atus.
Câine fain cu istorie de secole de pază. Stăpânul i-a făcut cunoștință cu mine, o văzut că-s preten cu el, deci am devenit preteni implicit. O intrat în casă, o dat o tură prin fiecare cameră ca să vadă ce și cum, o venit în sufragerie la noi, s-o pus pe canapea lângă stăpân și s-o culcat. A doua zi începea periplul.
Primul popas la veterinar pentru cip-uire europeană. O stat cuminte la injecție dar o mienuat puțin de o râs veterinara de el. Pe cât de mare era tot se văicărea :)) Dar o fost doar o singură înțepătură așa că comedia a durat puțin.
Pe urmă niște drumuri administrative prin oraș pentru stăpân. Eu eram șofer și plimbător de câine. Mă plimbam pe stradă cu câinele în lesă și îi simțeam forța și frica pe care o inspira. O frică ancestrală care trecea dincolo de ce putea să facă câinele dacă ataca. Simțeam în oameni frica de putere adevărată. Asta era Atus. O putere calmă care era periculoasă doar dacă o dezlănțuiai. O armă la care nu voiai să-i apeși trăgaciul. Atât vreme cât stăpânul era în raza lui vizuală, Atus era o stâncă. Dar orice forță, întotdeauna întâlnește o forță opusă. Așa și cu Atus. Cât arăta el de fioros, o venit o babă care o început să-l drăgălășească și să-l mângâie. Nu știu care era mai șocat el sau eu. Că „ce fain îi", că „cât îi place" că cât „l-aș lua acasă". El ditamai muntele, eu ditamai artistul marțial cu arma biologică în mână, baba ne-a pus cu botu’ pe labe. Sigur Sun Tzu zice ceva, undeva despre situația asta.
Seara am plecat peste mări și țări. Lucrurile se desfășoară în plină criză a imigranților. Normal că la granița ungaro-austriacă am fost opriți pentru control. Vameșii erau relativ relaxați. Vreo cinci asigurau paza mașinii, încă vreo cinci de rezervă la vreo 5m, unu o venit să ne ia actele. Eu am deschis geamul doar pe jumate. Știam eu de ce: Atus dormea liniștit pe bancheta din spate. Când o băgat vameșu mâna pe geam după acte, Atus o ridicat capu’ și atât o zis: UOF! Sunt sigur că mașinuța s-a umflat puțin. 10 vameși înarmați or pus mâna pe arme și or făcut la unison un pas înapoi de parcă eram Darth Vader. S-or uitat pe acte și ne-or lăsat să plecăm. Am plecat tăcuți și respectuoși dar mai încolo am râs copios. Nu de vameși. De situație, sau de Atus. Cum doriți.
[...]
- Salut. Ce mai face Atus?
- O crescut. E mândru tare!
- Se plimbă prin lume:
- Prieteni și-o făcut?
- Da, bineînțeles!
- Și mai mari:
- Și mai mici:
- Problema este că își mai face și dușmani. Uite, prostu’ o prins o veveriță odată:
- Ce prost îi :)) dar e câine, ce să-i faci. Pază face?
- ’Ai de mine! :)) Când latră sună ecoul de vreo 10 ori pe vale:
- :))
Despre Atus, v-am mai povestit. Aș vrea să spun că o să vă mai povestesc dar nu voi mai putea. Va trebui să închei povestea lui Atus aici.
Acesta a fost Atus. A trecut și a lăsat urme de neuitat în viața unor oameni.
- Salut. Mi-am luat un câine.
- Serios?!? Ce fain! Ce câine?
- Uite ăsta:
- Ce fain îi! Câți ani are?
- 6 luni.
- 6 luni?!? Bă, capul îți ajunge la șold!
- 😃 da, se certa de la egal la egal cu un ciobănesc carpatin de 2 ani :))
- Nu ești normal. Un ciobănesc de Bucovina se face cât un vițel!
- Da.
- Ce fain! Cum îl cheamă?
- Atus.
- :)
[...]
- Ce mai face Atus? A mai crescut? 😝
- Da. E mare și relaxat acum! Uite:
- Îl doare la pateu. Nu are inamici naturali :))
- Da. Auzi, am nevoie de o favoare. Trebuie să plec cu el din țară. Mă poți duce? Că nu l-aș duce cu transportul în comun. :))
- Da, haideți că vă duc.
Și o venit omu’ cu Atus la mine. Problema mea nu era uriașul Atus, nu era mașina mea minusculă, era pisica mea și faptul că Atus și pisica trebuiau să doarmă în același apartament o noapte. Dar am luat măsuri a la NATO, am baricadat pisica într-o cameră, am sigilat camera cu tot ce avea nevoie și l-am primit pe Atus.
Câine fain cu istorie de secole de pază. Stăpânul i-a făcut cunoștință cu mine, o văzut că-s preten cu el, deci am devenit preteni implicit. O intrat în casă, o dat o tură prin fiecare cameră ca să vadă ce și cum, o venit în sufragerie la noi, s-o pus pe canapea lângă stăpân și s-o culcat. A doua zi începea periplul.
Primul popas la veterinar pentru cip-uire europeană. O stat cuminte la injecție dar o mienuat puțin de o râs veterinara de el. Pe cât de mare era tot se văicărea :)) Dar o fost doar o singură înțepătură așa că comedia a durat puțin.
Pe urmă niște drumuri administrative prin oraș pentru stăpân. Eu eram șofer și plimbător de câine. Mă plimbam pe stradă cu câinele în lesă și îi simțeam forța și frica pe care o inspira. O frică ancestrală care trecea dincolo de ce putea să facă câinele dacă ataca. Simțeam în oameni frica de putere adevărată. Asta era Atus. O putere calmă care era periculoasă doar dacă o dezlănțuiai. O armă la care nu voiai să-i apeși trăgaciul. Atât vreme cât stăpânul era în raza lui vizuală, Atus era o stâncă. Dar orice forță, întotdeauna întâlnește o forță opusă. Așa și cu Atus. Cât arăta el de fioros, o venit o babă care o început să-l drăgălășească și să-l mângâie. Nu știu care era mai șocat el sau eu. Că „ce fain îi", că „cât îi place" că cât „l-aș lua acasă". El ditamai muntele, eu ditamai artistul marțial cu arma biologică în mână, baba ne-a pus cu botu’ pe labe. Sigur Sun Tzu zice ceva, undeva despre situația asta.
Seara am plecat peste mări și țări. Lucrurile se desfășoară în plină criză a imigranților. Normal că la granița ungaro-austriacă am fost opriți pentru control. Vameșii erau relativ relaxați. Vreo cinci asigurau paza mașinii, încă vreo cinci de rezervă la vreo 5m, unu o venit să ne ia actele. Eu am deschis geamul doar pe jumate. Știam eu de ce: Atus dormea liniștit pe bancheta din spate. Când o băgat vameșu mâna pe geam după acte, Atus o ridicat capu’ și atât o zis: UOF! Sunt sigur că mașinuța s-a umflat puțin. 10 vameși înarmați or pus mâna pe arme și or făcut la unison un pas înapoi de parcă eram Darth Vader. S-or uitat pe acte și ne-or lăsat să plecăm. Am plecat tăcuți și respectuoși dar mai încolo am râs copios. Nu de vameși. De situație, sau de Atus. Cum doriți.
[...]
- Salut. Ce mai face Atus?
- O crescut. E mândru tare!
- Se plimbă prin lume:
|
- Prieteni și-o făcut?
- Da, bineînțeles!
- Și mai mari:
- Și mai mici:
- Problema este că își mai face și dușmani. Uite, prostu’ o prins o veveriță odată:
- Ce prost îi :)) dar e câine, ce să-i faci. Pază face?
- ’Ai de mine! :)) Când latră sună ecoul de vreo 10 ori pe vale:
- :))
Despre Atus, v-am mai povestit. Aș vrea să spun că o să vă mai povestesc dar nu voi mai putea. Va trebui să închei povestea lui Atus aici.
Acesta a fost Atus. A trecut și a lăsat urme de neuitat în viața unor oameni.