În ultima vreme, mi s-a adresat de mai multe ori întrebarea: ce-ți place atâta la schi?!? E frig, e ud, e greu, e departe, e scump, e periculos etc. Acu’ că am scris toate astea, chiar stau și mă întreb de ce-mi place. Dar răspunsul îl găsesc iute deși se află adânc în mine. Există câteva argumente:
- Imaginați-vă cea mai mare bucurie pe care ați trăit-o vreodată și înmulțiți-o cu ... 10? Asta simt eu când schiez și îmi bate vântul în față, când sar peste vreun dâmb și aterizez perfect, când sar peste vreun dâmb și ... nu aterizez perfect, când iau curba la limita dintre forța centrifugă și cea de frecare, când fac ca uliul ca să-l atenționez pe schiorul din față că vin cu peste 50 km/h, când picioarele lucrează ca amortizoarele de la mașină în timpul unui raliu pe teren accidentat, când reușesc să armonizez muzica din căști cu ritmul schiurilor, când cad și văd cer-zăpadă-cer-zăpadă iar apoi mă pufnește râsul și la coadă la teleschi mă scutur de zăpadă cu mândrie, când vin cu viteză și pun o frână epică de-i îi umplu pe toți de zăpadă iar când mă ceartă le răspund „că data viitoare n-am să frânez…”, când urc pe teleschi cu casca sub braț, cu ochii închiși și soarele îmi confirmă că sunt în viață. Cu adevărat.
- Sunt câteva ore în care nu există probleme de serviciu, nu există probleme financiare, nu există probleme cu prietenii, nu există probleme cu mașina, nu există regrete din trecut, nu există temeri despre viitor, există doar acel moment în care ești tu cu pârtia, moment în care timpul și spațiul se contractă. Cred că Einstein are pe undeva o formulă pentru treaba asta. Este un moment în care simți cu adevărat conexiunea cu universul. Poate sună a cuvinte mari dar nu ai cum să nu simți forțele dintre schiuri și zăpadă, aerul tăios pe care îl respiri cu nesaț, durerea din mușchi după câteva ore intense de schi și de ce nu, impactul dur de după cădere. Dacă asta nu te face să te simți piesă Lego din univers, nu știu ce ar putea-o face.
- După o zi reușită de schi, ajungi acasă, pui echipamentul la uscat, faci duș, te întinzi în pat, simți cum te dor toate și îți place. Mă întreb uneori dacă e normală atitudinea asta masochistă. Cred, însă, că e mai anormal să nu simți nimic când te culci și să te trezești dimineața amorțit.
- Dacă schiezi de câteva ori pe sezon, timp de câțiva ani, îți vei aminti la un moment dat, că acu’ câțiva ani ți se încâlceau schiurile pe drum drept, picai de pe teleschi, nu puteai evita schiorul din fața ta și atâtea alte lucruri pe care le rememorezi cu drag. Dar dacă te respecți, devii mai tehnic, mai rapid, mai sigur, mai estetic. Îți împingi limitele dincolo de unde visai vreodată că puteai s-o faci. Acu 30 de ani, dacă te întreba cineva unde vei fi peste … 30 ani, puteai răspunde orice. De ce să nu dai răspunsul: „În 30 ani voi fi un schior bun.”?
- Aș putea sta acasă. Mi-ar fi cald, aș fi uscat, ar fi ușor, ar fi aproape, ar fi ieftin, aș fi în siguranță etc. Aș fi mai fericit?
- La munte, totul e minunat: clima, natura, oamenii (mă rog ... majoritatea), activitățile. Și nu sunt subiectiv. Frigul de la munte răcorește nu taie, aerul este curat și sănătos, vara nu este căldură ucigătoare ci umbră răcoroasă, oamenii sunt prietenoși din cale afară (mă rog ... majoritatea), activitățile recreative. Când vorbim de schi, vorbim de o activitate deosebită, într-un cadru deosebit. Este ceva ce nu pot să nu fac.
Înlocuiți schiul cu doresc domniile voastre. Eu am zeii mei iar acesta e răspunsul meu când mă întreabă cineva de ce îmi place schiul.