Blogul „Aripi străvezii” ne oferă un frumos articol despre momârlani care începe și se termină astfel:
„Am cunoscut odată un momârlan. Nu știți ce e? Nici eu nu știam la vremea aceea. Se mutase în garsoniera vecină, în locul prietenei mele. Prietenei îi duceam dorul. Îi simțeam acut lipsa pe vremea aceea în care singura evadare din închisoarea casei mele o reprezenta ibricul de cafea băut împreună în timp ce tricotam, sau croșetam. De el îmi era teamă. N-aș știi să spun de ce. Părea ursuz, tăcut, retras sub platoșa cu țepi de arici.
Și tot nu v-am zis ce-s momârlanii. Nu, nu-s oameni neciopliți, needucați, sau cum mai spune DEX-ul și cum, sinceră să fiu, credeam și eu pe atunci. Sunt un popor. Unul mic și select ce trăiește, încă, după reguli ancestrale la marginea pădurii, undeva pe Valea Jiului. Viața lor curge în ritm propriu, ca în alte veacuri în care dacii și-au pus piatră de temelie pe malul Jiului. Au împrumutat pentru firea lor ceva din sălbăticia și frumusețea locului.
[...]
- Eu nu cred în biserica voastră. O respect, dar nu cred. La noi în sat nu e biserică de zid. Biserica-i afară, sub cerul liber, în pădurea de brad. Te duci în pădure, alegi un brad, îți faci cruce, îngenunchezi sub cetina lui și te spovedești. Îi spui și ce te doare, și ce te frământă, și cine și-a furat o oaie și ce-ai să-i faci, și pe cine-ai omorât, pe cine iubești, pe cine urăști, că ai copilul bolnav, că ai muierea rea. Bradul freamătă și-ți ia păcatele. Tu te ridici, pui căciula pe cap și pleci ușurat pe drumul tău. De te îndrăgostești îți aduci muierea s-o iubești sub cetina lui, dacă urăști înfigi securea în pământ și faci legământ de răzbunare. Bradul le ascultă, le ocrotește și le iartă pe toate. E pod între tine și Dumnezeu. Când simte că s-a sfârșit timpul, momârlanul mai urcă o dată-n pădure, la bradul lui, să-și ceară iertare și să ia binecuvântarea pentru ultimul drum. Nimeni nu taie un brad până nu-i cere iertare, e lege. Din lemnul lui ne facem case, cu el ne hrănim și ne încălzim în nopțile geroase în care lupii coboară de pe culmi. Suntem oameni simpli și tăcuți. Nu ne plac cei care vorbesc mult și fără rost, nici nu punem preț pe ceea ce voi ați crede că e indispensabil.
A fost un adevărat discurs. În dreapta mea se ridica stânca de granit, în stânga blondei se întindea, leneșă, Dunărea. Pe scaunul din față soțul meu își mânca buzele și tăcea. Am ajuns sus, deasupra de Orșova, la mânăstirea Sfânta Ana, ne-am închinat și am intrat. El a rămas în curte. Ne-am întors apăsați de aceeași tăcere ca la venire. Din ziua aceea grupul s-a destrămat. Blonda a plecat și nu s-a mai întors, soțul meu a găsit motive să evite șuetele, doar stima mea pentru omul acela tăcut cu privirea oțelită a crescut. Relația noastră tăcută a evoluat. Cât timp am mai fost vecini ne-am salutat zâmbind de fiecare dată când ne-am întâlnit.
Am mai pus pe blog, cândva povestea momârlanilor cu biserica lor pădure și cu brazii preoți. Nu mai știu pe unde, că pe vremea aia scriam mult și cam dezlânat. Mi-am amintit-o în vară când în drumul meu am dat cu ochii de apele învolburate ale Jiului în defileu. Aș fi coborât și-aș fi rămas să caut poporul ce încă știe să-și lase pe cetină de brad și griji, și nevoi, și bucurii, și tristeți. Să evadez din viața mea și să mă rup de lume.”
Restul îl puteți citi AICI.