ATENȚIE, LIMBAJ LICENȚIOS! ÎNCHIDEȚI SAU ASUMAȚI-VĂ. Nu că mi-ar plăcea mie dar așa mă obligă povestea.
Înainte de toate, trebuie să menționez că am acasă o artistă, deci referitor la ce spun în continuare, știu ce zic! Acum că am lămurit asta, să vă povestesc: de-ale artiștilor. Dacă vă recunoașteți, să nu vă supărați pe mine că sunt momârlan, inginer, artist marțial și nu le am cu chestiile astea de mare finețe. Mie îmi place să le gândesc. :P
Am ieșit într-o zi, la o cafea, cu o artistă (nu aia de acasă, ci alta, o amică). Trebuia să mă sune să-mi spună de unde să o iau cu mașina. Mi-a zis strada, ea a coborât din troleibuz altundeva, departe, de am așteptat jumătate de oră în mașină cât să vină pe jos, până unde eram eu. Înainte de cafea, m-a rugat să merem la un magazin de articole sportive să cumpere ceva, pentru cineva. Am făcut raliu prin oraș că se închidea dar am ajuns cu jumătate de oră înainte de sfârșitul programului. Vă imaginați că jumate de oră nu o fost de-ajuns să cumpere un rucsac. Tot vorbea la telefon cu doritorul (eu nu-l cunoșteam) și se tot încurcau (ea în magazin, el pe website-ul magazinului) în culori și modele și prețuri, de am dat peste 16 ture la magazin (din ăla mare, știți voi care). Într-un final, angajații cam băteau din picior că vor să plece acasă. O luat unu’ din cele aflate în discuție și am plecat. Ne întâlnim în oraș cu viitorul propretar al rucsacului care trebuia să plece în altă țară și nu avea bagaj. I-l dă și dialogul o fost cam așa:
- Salut. Uite, ți-am luat rucsacul…. 😃
- Mulțumesc dar eu îl voiam pe cel portocaliu, mai scump.
- Apăi ce să fac dacă nu ai putut să-mi explici la telefon.
- Bine, oricum nu am ce face, poate merg mâine să-l schimb în drum spre aeroport. Îmi dai, te rog, bonul?
- Poftim.
- Dar nu am să-ți dau banii pe el.
Eu, cu voce tare: :))))))))))))))))
Eu, în gând: deci nici mie banii pe benzină și nervi :))
În altă zi, am fost dus de către artista mea în atelierul unor „sculptori” că pregăteau o expoziție. Mă bag eu în cavernă (și nu exagerez mult) și mă uit în dreapta, niște cranii de ghips. Mă uit în stânga niște măști mortuare. Dau o tură, mă împiedic de un frigider din care se revărsau cranii. După frigider, dau nas în nas cu un cap de porc (de-adevăratelea) încapsulat în gel balistic. Ne-am zâmbit, nu ne-am spus nimic și merg mai departe. Mă fofilez eu printre treburi de astea morbide o vreme și trec pe lângă un sicriu în care era un mort de ghips. Fac doi pași și încremenesc. Fac doi pași înapoi, mă uit la mort, mă frec la ochi, mă uit iar la mort. Mortu’ cu pula sculată. Mortu’ era îmbrăcat dar îi ieșea pula prin sliț. Nah, de parcă nu se întâmplă în astfel de situații gen … io știu … rigor mortis … Eu ateu maxim, fac cruce cât biserica de mare, dar discret să nu se simtă jigniți marii artiști. Mă duc mai departe și în fundu’ sălii. Ce, mă?!? Aveți ceva cu fundu’ sălii?!? Are voie oricine, să-și folosească fundu’ cum vrea. Da?!? Nu fiți învechiți! Dacă nu-ți folosești fundu’ ești pe de-a-ndoaselea. Pardon, nu asta am vrut să zic… Of, nici cum nu-i bine cu fundurile astea! Să revenim: în fundu’ sălii un tablou mare cât tot peretele. O mâzgălitură fără sens și fără o tehnică extraordinară, indiferent de cât s-o scremut fizic, psihic și spiritual artistul. Dar primesc explicația: este o reproducere după opera nu știu cărui mare artist, mare morbid dar faceți ochii mari: BĂ! REPRODUSĂ CU MĂ-TU-RA! Lua-m-ar dracu cu ingineria mea în care vreau să desenez la milimetru! Sunt un ignorant și mă duc la lucru să dau cu stația grafică pe geam și să-mi comand o mătură și farbă multă! Mă plimb eu vro juma’ de oră prin expoziția asta de-mi făcea neuronii bigudiuri și cineva are ideea magistrală să aprindă instalația de iluminat că să vadă și ochiu’ de momârlan lumina iluminării artistice. Eu în ușă, cu mâinile cruciș pe piept (nu ca mortu’ ci, așa, ca omu’ dur în modul de apărare psihic împotriva acestor atacuri psihotronice) urmăream cu ochii de inginer cablurile și prelungitoarele care se încolăceau pe pământ într-un mod care l-ar fi depășit total pe Alexandru cel Mare și mergând ca eletronu’ pe cabluri, ajung la ultimul ștecher care zăcea pe jos, mort ca toate celelalte din expoziție. Râd înfundat (mda, cred că am dezvoltat o obsesie cu fundul ăsta) și aștept. În câteva minute, intră pe ușă un artist, mai șef cumva, și face cu mâna ce făceam eu cu ochii. Se luminează la față și apoi, cu un singur gest, luminează încăperea. Plescăi mulțumit, îi asigur de toată susținerea mea referitor la calitatea produsului și mă întorc pe călcâie să ies afară. În ușă, un tomberon. Mă încrunt maxim, îmi pun o mână în șold și cu cealaltă arăt adresa vopsită pe el și zic cât pot de serios:
- BĂ! Ăsta e tomberonul de la mine de la scară!
- Vai de mine, scuze! Dacă vrei acuma îl duc înapoi, dar e plin cu sticle că e parte din expoziție…
- :)))) Ține-l mă, că nu mi-l trăbă.
Artista mea, galbenă la față se uita contrariată la mine deoarece pe tomberon nu era adresa la care locuiam. Artista ailaltă, amica, s-a prins și a început să râdă. Tăntălăii ăia furaseră tomberonul de la fosta mea adresă de domiciliu. Dar ce căcat?!? Sunt eu un învechit și jumătate, un incapabil să înțeleg arta contemporană în care furtul (de ăla juridic zic) este o tehnică artistică de înaltă ținută. Dă-mă dracu de fraier, nu vă luați după mine că ajungeți niște scorțoși care nu apreciază frumosul! Da mă, știu, arta nu este numai despre frumos! :))
În curte să pregăteau alte minunății. Da mă, fără ghilimele! Unu pilea cu polizorul unghiular un cub din fibră de sticlă. Chiar fain. Serios. Numa’ că vântu bătea spre noi. Eu îmbrăcat integral în negru mă scuturam ca un obsedat. Și tot încercam să mă mut. Artiștii mâncau pe bancă șaormă cu praf de fibră de sticlă. Sunt eu un deformat profesional din cauză că de două ori pe an, instruiesc oameni în protecția muncii și habar n-am ce vorbesc! Și un sensibilos! Nah! >:P
Mai încolo, o caroserie de mașină tăiată bucăți. M-am prins eu că artistul vrea să o reasambleze, dar eu, inginer de-o viață, simt că ceva nu pușcă și mă pune dracu să-l întreb pe autor cum vrea s-o reasambleze la loc. Păi ceva cu niște L-uri de fier. Am întrebat timid:
- Dar dacă pui 5 L-uri la 90° nu se închid cum trebuie. Sau nu înțeleg eu ceva?
- Egkfjhfowgh gnwiuh erhge gergWERGge guriug WEr ugiegie g gergergjg.
Așa cumva am perceput eu explicația tehnică. Mă uitam peste umărul lui la Politehnica care se zărea în depărtare și îmi venea să mă duc să-mi predau diploma și să mă călugăresc. Să nu mai încurc dracu’ lumea! Nu de alta, dar cineva îmi explica cum se poate face un pătrat cu 5 colțuri. În geometria euclidiană. În spațiul cu 3 dimensiuni.
Expoziția a avut loc, a făcut valuri, bineînțeles, că atâta lucru am priceput și eu, că astăzi, arta este despre șoc, nu despre frumos, și s-a mutat (parțial, dar bineînțeles obligatoriu, cu mortul cu pula steag) în fața sediului firmei în care lucrez. Sediu mare, cu mai multe etaje. Eu mă plimbam prin sediu cu birocrația zilnică și am notat cea mai mare concentrație de glume. La fiecare etaj, zeci de „admiratori” făceau un mișto de am plecat de la lucru cu obrajii blocați. Niște ignoranți nenorociți! :)) Lasă, bă, e bine că se vorbește despre ei! :)) Ce contează că toți își bat pula de ei…
Bine. Altădată, mă duce artista mea la teatru. Eram cumva timorat, că nu mai fusesem de multă vreme. Mă simțeam stingher printre atâția elevați spiritual care tușeau elegant în pumn, vorbeau încet, se aprobau cu sprâncenele ridicate și trepidau să intre la actul de cultură. Intrăm în sală, și pe scenă, un actor deja stătea cu spatele la public și dădea obsesiv din cap ca un handicapat care se lovește cu capul de zid. Atâta că zidul recuzită era la vreo 2-3 metri de el și nu ajungea cum trebuie. Mi-o trecut prin cap să mă duc să-l ajut să ajungă. Un sfert de oră minim a făcut asta. N-ați făcut voi atâtea abdomene în 10 vieți! Respect! Sunt sportiv, știu ce înseamnă ce-o făcut tipul ăla pe scenă. Începe piesa. Se întoarce tipul. Lua-m-ar dracu! E o tipă! Mno, momârlane, lasă figurile și fii deschis la minte! Se tot plimbă ăia pe scenă, zic tot felul de chestii și după 50 de minute la o a nu știu câta schimbare de scenă, apar toți actorii în sulele și păsăricile goale. Vă asigur, că fără nici un motiv! Puteți abera cât vreți pe marginea piesei. Fără motiv! Așa îmi intrasem în film că îmi venea să rup hainele de pe mine să mă bag în colcăiala aia nudă de pe scenă! Unii cu puțulici mai mari, alții mai mici, unii cu ele ușor dar clar activate, femeile afișau și ele tot felul de funduri și sâni... Începea să-mi placă teatrul. Pe timpul spectacolului (la figurat), artista mea mă tot întreba: «Cum ți se pare?». Eu tot îi răspundeam: «Vorbim afară!». Se gată treaba și lumea explodează în aplauze. Mă ridic și eu și dau de două ori din palme, să nu mă fac de rușine și ies zburând din sală. A urmat bineînțeles concluzia obligatorie: «Să-mi bag cracii dacă am înțeles ceva! Piesa asta nu a avut nici cap, nici coadă, și nici unul din cei 3 stâlpi ai artei! Da, înțeleg că e un act care se dorește artistic, dar dacă eu aș face ce o făcut un actor din ăla pe scenă, în piața din centrul orașului, m-ar lua poliția și m-ar duce direct la azil! Dar nah, sunt eu un limitat și un învechit și nu pot pricepe nicicum justificarea nebuniei dacă pui pe ea blana artei. Aș fi curios câți bani s-au cheltuit pe piesa asta: actori, recuzită, sală, bilete, benzina mea și-a altora etc. Zi-mi și îți zic câte fapte bune aș face eu cu banii ăia. Pentru alții.» Mă duc să mă culc! ÎN RAMBUKU! Caută pe Google! Extra-indiciu: mare premiu Uniter!
Nu de mult, mă duce artista la noaptea albă a galeriilor. Nu vă povestesc ce-am văzut pe-acolo. Expoziție de brazi morți, o sală cu telefoane înfipte în selfie-stick-uri, un film cu un crastavete (da, știu, eu zic intenționat ca sârbii) în spațiu etc. Ce m-a fascinat, a fost o colecție a unei artiste românce, „celebre dincolo”. Vreo 5 tablouri care chiar mi-or plăcut cumva. Niște păsări desenate, așa, dintr-o singură linie cu multe rotocoale. Bă, chiar arătau cumva. Aveau ceva aparte. Mă opresc la cel mai fain și citesc numele autorului scris frumos, cu atenție, cu vădită mândrie, data și titlul: „Ovulația universului” (ceva de genul). Doamne, ia-mă! Nu mai pot! Voi vă imaginați că cineva chiar gândește de-adevăratelea, cu mândrie și elevație să dea unui tablou de rahat titlul „Ovulația universului”?!? Atunci am realizat câtă risipă de resurse se face în arta contemporană. Am văzut în noaptea aia nenumărate locații expoziționale deosebite, televizoare scumpe, proiectoare mari, laptop-uri puternice, creiere de oameni tineri! Toate ca să afișeze crastaveți în spațiu, brazi morți și ovulația universului! Bată-mă sfântu’! Una dintre partide sigur nu e cu toate țiglele pe acoperiș: ori eu, ori arta „recentă”. Da, așa îi zice acum :) Dacă nu știați lucrul ăsta, v-am făcut și să nu-mi vorbiți mie despre artă!
Hai, să vă aud pe aia cu dreptul la liberă exprimare (artistică). Că am să dedic un articol special numa’ pentru asta cu dreptul artistului și dreptul meu.
PS. Am apreciat în mod deosebit titlul și textul ultimei expoziții care era un autoadeziv tăiat cu laserul și lipit pe perete de nu-ți dădeai seama cum era făcut. PLM. Îs inginer, ce vreți?!? Eu doar fac lucrurile să funcționeze. Și atât! Și faceți și voi ceva să înțeleagă injineru' arta. Ceva de genu':
PS SERIOS. Apreciez în mod deosebit arta și artiștii de valoare. Am unu acasă. Știu ce zic! Eu fac mișto doar de aberațiile despre care, atât consumatorii cât și creatorii de artă ar trebui să aibă puterea să zică despre anumite producții artistice că … ESTE DE CĂCAT! Nu de alta dar dacă orice „mere”, vom avea o societate „orice”.
Înainte de toate, trebuie să menționez că am acasă o artistă, deci referitor la ce spun în continuare, știu ce zic! Acum că am lămurit asta, să vă povestesc: de-ale artiștilor. Dacă vă recunoașteți, să nu vă supărați pe mine că sunt momârlan, inginer, artist marțial și nu le am cu chestiile astea de mare finețe. Mie îmi place să le gândesc. :P
Am ieșit într-o zi, la o cafea, cu o artistă (nu aia de acasă, ci alta, o amică). Trebuia să mă sune să-mi spună de unde să o iau cu mașina. Mi-a zis strada, ea a coborât din troleibuz altundeva, departe, de am așteptat jumătate de oră în mașină cât să vină pe jos, până unde eram eu. Înainte de cafea, m-a rugat să merem la un magazin de articole sportive să cumpere ceva, pentru cineva. Am făcut raliu prin oraș că se închidea dar am ajuns cu jumătate de oră înainte de sfârșitul programului. Vă imaginați că jumate de oră nu o fost de-ajuns să cumpere un rucsac. Tot vorbea la telefon cu doritorul (eu nu-l cunoșteam) și se tot încurcau (ea în magazin, el pe website-ul magazinului) în culori și modele și prețuri, de am dat peste 16 ture la magazin (din ăla mare, știți voi care). Într-un final, angajații cam băteau din picior că vor să plece acasă. O luat unu’ din cele aflate în discuție și am plecat. Ne întâlnim în oraș cu viitorul propretar al rucsacului care trebuia să plece în altă țară și nu avea bagaj. I-l dă și dialogul o fost cam așa:
- Salut. Uite, ți-am luat rucsacul…. 😃
- Mulțumesc dar eu îl voiam pe cel portocaliu, mai scump.
- Apăi ce să fac dacă nu ai putut să-mi explici la telefon.
- Bine, oricum nu am ce face, poate merg mâine să-l schimb în drum spre aeroport. Îmi dai, te rog, bonul?
- Poftim.
- Dar nu am să-ți dau banii pe el.
Eu, cu voce tare: :))))))))))))))))
Eu, în gând: deci nici mie banii pe benzină și nervi :))
În altă zi, am fost dus de către artista mea în atelierul unor „sculptori” că pregăteau o expoziție. Mă bag eu în cavernă (și nu exagerez mult) și mă uit în dreapta, niște cranii de ghips. Mă uit în stânga niște măști mortuare. Dau o tură, mă împiedic de un frigider din care se revărsau cranii. După frigider, dau nas în nas cu un cap de porc (de-adevăratelea) încapsulat în gel balistic. Ne-am zâmbit, nu ne-am spus nimic și merg mai departe. Mă fofilez eu printre treburi de astea morbide o vreme și trec pe lângă un sicriu în care era un mort de ghips. Fac doi pași și încremenesc. Fac doi pași înapoi, mă uit la mort, mă frec la ochi, mă uit iar la mort. Mortu’ cu pula sculată. Mortu’ era îmbrăcat dar îi ieșea pula prin sliț. Nah, de parcă nu se întâmplă în astfel de situații gen … io știu … rigor mortis … Eu ateu maxim, fac cruce cât biserica de mare, dar discret să nu se simtă jigniți marii artiști. Mă duc mai departe și în fundu’ sălii. Ce, mă?!? Aveți ceva cu fundu’ sălii?!? Are voie oricine, să-și folosească fundu’ cum vrea. Da?!? Nu fiți învechiți! Dacă nu-ți folosești fundu’ ești pe de-a-ndoaselea. Pardon, nu asta am vrut să zic… Of, nici cum nu-i bine cu fundurile astea! Să revenim: în fundu’ sălii un tablou mare cât tot peretele. O mâzgălitură fără sens și fără o tehnică extraordinară, indiferent de cât s-o scremut fizic, psihic și spiritual artistul. Dar primesc explicația: este o reproducere după opera nu știu cărui mare artist, mare morbid dar faceți ochii mari: BĂ! REPRODUSĂ CU MĂ-TU-RA! Lua-m-ar dracu cu ingineria mea în care vreau să desenez la milimetru! Sunt un ignorant și mă duc la lucru să dau cu stația grafică pe geam și să-mi comand o mătură și farbă multă! Mă plimb eu vro juma’ de oră prin expoziția asta de-mi făcea neuronii bigudiuri și cineva are ideea magistrală să aprindă instalația de iluminat că să vadă și ochiu’ de momârlan lumina iluminării artistice. Eu în ușă, cu mâinile cruciș pe piept (nu ca mortu’ ci, așa, ca omu’ dur în modul de apărare psihic împotriva acestor atacuri psihotronice) urmăream cu ochii de inginer cablurile și prelungitoarele care se încolăceau pe pământ într-un mod care l-ar fi depășit total pe Alexandru cel Mare și mergând ca eletronu’ pe cabluri, ajung la ultimul ștecher care zăcea pe jos, mort ca toate celelalte din expoziție. Râd înfundat (mda, cred că am dezvoltat o obsesie cu fundul ăsta) și aștept. În câteva minute, intră pe ușă un artist, mai șef cumva, și face cu mâna ce făceam eu cu ochii. Se luminează la față și apoi, cu un singur gest, luminează încăperea. Plescăi mulțumit, îi asigur de toată susținerea mea referitor la calitatea produsului și mă întorc pe călcâie să ies afară. În ușă, un tomberon. Mă încrunt maxim, îmi pun o mână în șold și cu cealaltă arăt adresa vopsită pe el și zic cât pot de serios:
- BĂ! Ăsta e tomberonul de la mine de la scară!
- Vai de mine, scuze! Dacă vrei acuma îl duc înapoi, dar e plin cu sticle că e parte din expoziție…
- :)))) Ține-l mă, că nu mi-l trăbă.
Artista mea, galbenă la față se uita contrariată la mine deoarece pe tomberon nu era adresa la care locuiam. Artista ailaltă, amica, s-a prins și a început să râdă. Tăntălăii ăia furaseră tomberonul de la fosta mea adresă de domiciliu. Dar ce căcat?!? Sunt eu un învechit și jumătate, un incapabil să înțeleg arta contemporană în care furtul (de ăla juridic zic) este o tehnică artistică de înaltă ținută. Dă-mă dracu de fraier, nu vă luați după mine că ajungeți niște scorțoși care nu apreciază frumosul! Da mă, știu, arta nu este numai despre frumos! :))
În curte să pregăteau alte minunății. Da mă, fără ghilimele! Unu pilea cu polizorul unghiular un cub din fibră de sticlă. Chiar fain. Serios. Numa’ că vântu bătea spre noi. Eu îmbrăcat integral în negru mă scuturam ca un obsedat. Și tot încercam să mă mut. Artiștii mâncau pe bancă șaormă cu praf de fibră de sticlă. Sunt eu un deformat profesional din cauză că de două ori pe an, instruiesc oameni în protecția muncii și habar n-am ce vorbesc! Și un sensibilos! Nah! >:P
Mai încolo, o caroserie de mașină tăiată bucăți. M-am prins eu că artistul vrea să o reasambleze, dar eu, inginer de-o viață, simt că ceva nu pușcă și mă pune dracu să-l întreb pe autor cum vrea s-o reasambleze la loc. Păi ceva cu niște L-uri de fier. Am întrebat timid:
- Dar dacă pui 5 L-uri la 90° nu se închid cum trebuie. Sau nu înțeleg eu ceva?
- Egkfjhfowgh gnwiuh erhge gergWERGge guriug WEr ugiegie g gergergjg.
Așa cumva am perceput eu explicația tehnică. Mă uitam peste umărul lui la Politehnica care se zărea în depărtare și îmi venea să mă duc să-mi predau diploma și să mă călugăresc. Să nu mai încurc dracu’ lumea! Nu de alta, dar cineva îmi explica cum se poate face un pătrat cu 5 colțuri. În geometria euclidiană. În spațiul cu 3 dimensiuni.
Expoziția a avut loc, a făcut valuri, bineînțeles, că atâta lucru am priceput și eu, că astăzi, arta este despre șoc, nu despre frumos, și s-a mutat (parțial, dar bineînțeles obligatoriu, cu mortul cu pula steag) în fața sediului firmei în care lucrez. Sediu mare, cu mai multe etaje. Eu mă plimbam prin sediu cu birocrația zilnică și am notat cea mai mare concentrație de glume. La fiecare etaj, zeci de „admiratori” făceau un mișto de am plecat de la lucru cu obrajii blocați. Niște ignoranți nenorociți! :)) Lasă, bă, e bine că se vorbește despre ei! :)) Ce contează că toți își bat pula de ei…
Bine. Altădată, mă duce artista mea la teatru. Eram cumva timorat, că nu mai fusesem de multă vreme. Mă simțeam stingher printre atâția elevați spiritual care tușeau elegant în pumn, vorbeau încet, se aprobau cu sprâncenele ridicate și trepidau să intre la actul de cultură. Intrăm în sală, și pe scenă, un actor deja stătea cu spatele la public și dădea obsesiv din cap ca un handicapat care se lovește cu capul de zid. Atâta că zidul recuzită era la vreo 2-3 metri de el și nu ajungea cum trebuie. Mi-o trecut prin cap să mă duc să-l ajut să ajungă. Un sfert de oră minim a făcut asta. N-ați făcut voi atâtea abdomene în 10 vieți! Respect! Sunt sportiv, știu ce înseamnă ce-o făcut tipul ăla pe scenă. Începe piesa. Se întoarce tipul. Lua-m-ar dracu! E o tipă! Mno, momârlane, lasă figurile și fii deschis la minte! Se tot plimbă ăia pe scenă, zic tot felul de chestii și după 50 de minute la o a nu știu câta schimbare de scenă, apar toți actorii în sulele și păsăricile goale. Vă asigur, că fără nici un motiv! Puteți abera cât vreți pe marginea piesei. Fără motiv! Așa îmi intrasem în film că îmi venea să rup hainele de pe mine să mă bag în colcăiala aia nudă de pe scenă! Unii cu puțulici mai mari, alții mai mici, unii cu ele ușor dar clar activate, femeile afișau și ele tot felul de funduri și sâni... Începea să-mi placă teatrul. Pe timpul spectacolului (la figurat), artista mea mă tot întreba: «Cum ți se pare?». Eu tot îi răspundeam: «Vorbim afară!». Se gată treaba și lumea explodează în aplauze. Mă ridic și eu și dau de două ori din palme, să nu mă fac de rușine și ies zburând din sală. A urmat bineînțeles concluzia obligatorie: «Să-mi bag cracii dacă am înțeles ceva! Piesa asta nu a avut nici cap, nici coadă, și nici unul din cei 3 stâlpi ai artei! Da, înțeleg că e un act care se dorește artistic, dar dacă eu aș face ce o făcut un actor din ăla pe scenă, în piața din centrul orașului, m-ar lua poliția și m-ar duce direct la azil! Dar nah, sunt eu un limitat și un învechit și nu pot pricepe nicicum justificarea nebuniei dacă pui pe ea blana artei. Aș fi curios câți bani s-au cheltuit pe piesa asta: actori, recuzită, sală, bilete, benzina mea și-a altora etc. Zi-mi și îți zic câte fapte bune aș face eu cu banii ăia. Pentru alții.» Mă duc să mă culc! ÎN RAMBUKU! Caută pe Google! Extra-indiciu: mare premiu Uniter!
Nu de mult, mă duce artista la noaptea albă a galeriilor. Nu vă povestesc ce-am văzut pe-acolo. Expoziție de brazi morți, o sală cu telefoane înfipte în selfie-stick-uri, un film cu un crastavete (da, știu, eu zic intenționat ca sârbii) în spațiu etc. Ce m-a fascinat, a fost o colecție a unei artiste românce, „celebre dincolo”. Vreo 5 tablouri care chiar mi-or plăcut cumva. Niște păsări desenate, așa, dintr-o singură linie cu multe rotocoale. Bă, chiar arătau cumva. Aveau ceva aparte. Mă opresc la cel mai fain și citesc numele autorului scris frumos, cu atenție, cu vădită mândrie, data și titlul: „Ovulația universului” (ceva de genul). Doamne, ia-mă! Nu mai pot! Voi vă imaginați că cineva chiar gândește de-adevăratelea, cu mândrie și elevație să dea unui tablou de rahat titlul „Ovulația universului”?!? Atunci am realizat câtă risipă de resurse se face în arta contemporană. Am văzut în noaptea aia nenumărate locații expoziționale deosebite, televizoare scumpe, proiectoare mari, laptop-uri puternice, creiere de oameni tineri! Toate ca să afișeze crastaveți în spațiu, brazi morți și ovulația universului! Bată-mă sfântu’! Una dintre partide sigur nu e cu toate țiglele pe acoperiș: ori eu, ori arta „recentă”. Da, așa îi zice acum :) Dacă nu știați lucrul ăsta, v-am făcut și să nu-mi vorbiți mie despre artă!
Hai, să vă aud pe aia cu dreptul la liberă exprimare (artistică). Că am să dedic un articol special numa’ pentru asta cu dreptul artistului și dreptul meu.
PS. Am apreciat în mod deosebit titlul și textul ultimei expoziții care era un autoadeziv tăiat cu laserul și lipit pe perete de nu-ți dădeai seama cum era făcut. PLM. Îs inginer, ce vreți?!? Eu doar fac lucrurile să funcționeze. Și atât! Și faceți și voi ceva să înțeleagă injineru' arta. Ceva de genu':
PS SERIOS. Apreciez în mod deosebit arta și artiștii de valoare. Am unu acasă. Știu ce zic! Eu fac mișto doar de aberațiile despre care, atât consumatorii cât și creatorii de artă ar trebui să aibă puterea să zică despre anumite producții artistice că … ESTE DE CĂCAT! Nu de alta dar dacă orice „mere”, vom avea o societate „orice”.