Ioi! Mi-am adus aminte de o întâmplare de demult… De acu vreo 10 ani. Și în anul acela, de acum mai bine de 10 ani, am trecut, eu, printr-o perioadă în care aveam o mare supărare. La serviciu doar la supărarea asta mă gândeam, acasă când mâncam, doar la supărarea asta mă gândeam, la antrenament când mă antrenam, doar la supărarea asta mă gândeam și … în oraș când conduceam, doar la supărarea asta mă gândeam. Și conducând eu într-o zi, gândindu-mă doar la supărarea asta a mea, mă deplasam regulamentar pe banda 1 și mă apropiam de o intersecție în T, prin care îmi doream mult să mă deplasez înainte. De pe banda 2, apare prin surprindere un VW Passat nou-nouț să facă dreapta. Imaginați-vă ceva de genul, prin 2005 să zic, ăla avea Passat de prin 2006. Cam așa cumva se prezenta situația. Eu mă pregăteam să opresc la un butic, imediat după intersecție, așa că nu mai aveam piciorul pe accelerație. Și manevra respectivă luându-mă prin surprindere din supărarea mea, în loc să apăs frâna, greșesc pedala și apăs accelerația până la fund. Bă, când i-am tras una la Passat-ul ăla nou-nouț, i-am mutat ușa din spate vreo jumate de metru înăuntru! Bineînțeles, mă opresc și din Passat iasă un arăboi cu nevastă-sa româncă. Bă, o gură cât o șură pe amândoi! Bă, eu supărat foc oricum și acu necaz suplimentar! Bă, nu mai terminau că mașina lor nouă, că ce se fac ei, că cine le repară mașina, că cum intră copiii în mașină să-i ducă la școală, că eu îs de vină… Și tot așa vreun sfert de oră, minim. Eu supărat foc și colac peste pupăză riscând să întârzii la programarea la o duduie le zic: „Uitați aici: luați buletinul și ne vedem mâine la aceeași oră să o dregem. Îi bine așa?” Știți senzația aia când mere televizorul tare de tot și apeși pe telecomandă butonul „Mute”? Fix la fel și cu ei. Plec, mă calmez, verific mașina (pe atunci aveam un tanc de SuperNova deci nici urmă de pagubă la mine), studiez legislația, mă liniștesc că nu sunt de vină și pun problema pe pauză. Pe vremea aia, nici vorbă de înțelegeri amiabile. Prima mișcare, în caz de orice, era poliția. A doua zi, la ora cuvenită, conform înțelegerii verbale, mă prezint la poliție. Și aștept, și aștept, o oră, două, arăbeții nimic! Deja, panica mi se insinua delicat în suflet. Mă prezint la ghișeu la domn’ polițist și îi prezint problema: „Domn’ polițist uitați ce și cum, am pățit ieri următoarea pățanie și acela cu buletinul meu nu o mai apărut. Știu marca și culoarea mașinii, dar ieri eram supărat foc și nu mai rețin exact numărul „complect”. Care-i procedura?” „Ne pare rău dar nu te putem ajuta noi.” „Poftim?!? Dar cine?!? Să-l chem pe Rambo?!?” „Domnule, ar trebui să mergi la Secția NuMaiȘtiuCare”. Scriu totuși o declarație ca să existe ceva scris și plec la Secția de Poliție NuMaiȘtiuCare. Mă duc acolo la polițistul de serviciu și încep așa: „Domnu’ polițist, ieri am făcut o prostie și e vina mea dar am nevoie de ajutorul autorităților s-o repar: uitați, un accident rutier ușor pe care l-am raportat deja, de acolo vin și celălalt implicat nu o mai apărut cu buletinul meu. Ce putem face?” „Aveți ceva dovadă de la poliția rutieră?” „Păi nu mi-or dat nimic, și aia pe care am scris-o le-am băgat-o cu forța prin gemulețu’ de la ghișeu” „Păi fără hârtie de la ei nu putem face nimic”. Încet-încet începeam să mă crizez. Dar mă întorc la poliția rutieră, acolo, nu mai era program cu publicul sau tot nu mi-or dat dovadă, nu mai rețin. Mă întorc înapoi la secție și raportez rezultatul negativ al ultimei deplasări cu rugămintea să scriu o declarație care să rămână acolo. „Ne pare rău, nu așa este procedura…” Hm! Bine, plec eu de-acolo ca o kuktă pe aragaz și cum ies din secție, sun la 112: „Bună ziua! Vă sun într-o problemă care nu este urgentă ci doar importantă. Numele meu este …, sunt posesor al CI cu CNP …, domiciliat în …, cu flotant la adresa …, și am făcut o prostie, este vina mea dar am nevoie de ajutorul autorităților s-o îndrept: accident rutier, i-am dat buletinul și s-o evaporat. Am raportat evenimentul la Poliția Rutieră, iar de la Secția de Poliție cutare, polițistul Cutărescu m-a scos afară. Cui să mă adresez?” „Bă! Tu pentru rahatul ăsta ții 112 ocupat?!?” Și ton… M-am uitat la telefon, l-am pus înapoi la ureche, m-am uitat iar la el, l-am pus iar la ureche, da mă, să mor io, mi-o închis în nas și cu o înjurătură în loc de la revedere! Știam că probabil n-o să nimeresc iar fix cu idiotu’ așa că nu am sunat din nou că poate luam naibii și amendă. Bine… Plec acasă să mă consult cu bunul sfetnic: noaptea. A doua zi, îmi leg șireturile la bocanci cu transpirația deja șiroind pe bicepși de atâta încordare, îmi pun brișca la brâu, îmi bag 3 grenade în buzunar, mă dau cu meglavais pe față, îmi leg strâns banderola roșie pe frunte și la ora accidentului, plec la locul … accidentului. Nimic. Eh, nu-i nimic, momârlanii au răbdare infinită. A doua zi tot nimic. A treia zi, hopa! Ce mașină era parcată la locul accidentului? Passat-ul… Verific brișca, verific grenadele, îmi verific machiajul de camuflaj în retrovizoare, îmi strâng pe frunte banderola roșie, închid telefonul cu abonament și verific telefonul cu cartelă. Totul în bună regulă. Iau magazinele pe rând și întreb vânzătorii dacă cunosc mașina. La al treilea magazin, care era o bombă de carton care de abia se ținea în picioare, mă întreabă vânzătorul tot cam arăboi și el: „Ahaaaa!!!!! Tu ești ăla cu accidentul?!?” „Da. Propretaru’?” „Hai în spate”. În spate, într-un fel de cavernă artificială, pe un scaun de plastic, trona arabul cu nevasta sa, la dreapta lui. Vânzătorul mă invită să iau loc, închide ușa, care era singura intrare și o blochează cu corpul său propriu și personal. Arabul începe festivalul: „Unde ai fost alaltăieri? Că te-am așteptat două ore!” „Acolo unde v-am așteptat eu două ore…” „Mă, nu fă pe șmecherul, zi unde ai fost!” „La poliția rutieră cum ne-am înțeles, unde drac să fiu?!? Dar dv. unde ați fost?” „Eu te-am așteptat aici la locul accidentului… și am văzut că nu apari te-am căutat pe strada și numărul din buletin și nimeni nu o auzit de tine acolo. Ce zici despre asta?!? Hm?!?” (Eu în gând: MUAHAHAHAHAHAHAHAH! Bun, deci îi un cretin!) Apoi cu voce tare și siguranța că nici nu-i mafiot și că am să ies și viu și basma curată de-acolo: „Că nu ați citit atent, domiciliul stabil este în alt oraș iar flotantul e pe spatele lu’ buletin. Mno, acu îmi dați buletinul?” „Păi stai să vedem cum facem cu accidentul” „Păi îmi dați buletinul și mergem la poliție, numa’ nu știu cum facem că accidentul trebuia să-l raportăm în 24 de ore și or trecut vreo 76, iar eu, nu fac falsuri în declarație, voi declara exact cum s-o întâmplat și exact când s-o întâmplat și cumva s-o lăsa cu amendă” „Ce mă, mă ameninți?!? Tu știi cine sunt eu?!? Că, oricum, să-mi arăți RCA-ul să văd dacă poți să-mi repari mașina” „Poate să-mi arătați dv. RCA-ul să văd dacă-mi puteți repara mașina că dv. ați fost de vină” „Cum mă nesimțitule, păi nu tu ai dat în mine, cum îți permiți să spui că eu sunt de vină?!?” „Dar nu eu o spun, domnu’ ci poliția rutieră…” „Care poliție rutieră mă nesimțitule și impertinentule!” „Păi așa o zis polițistul când am dat declarație răsalaltăieri”. Mai știți butonul „Mute”? Iar l-am apăsat. Aș minți să zic că total din greșeală. „Uitați ce vă propun eu, luați toate datele de pe buletin, îmi dați buletinul, mereți la poliție, dați declarație și spuneți că să caute declarația mea de acu 3 zile și dacă eu sunt de vină și nu am RCA, facem reparația mașinii dv. jumi-juma din care scădem jumătate din reparația mașinii mele. E bine așa? Uitați nr. meu de telefon și dați un bip să vedeți că ăsta este…” „Dar e pe abonament sau pe cartelă?” „Dacă vreți, mă duc să iau o hârtie oficială de la Vodafone și v-o aduc ca să vă convingeți că e pe abonament și nu-l schimb așa iute, doar că-mi va trebui buletinul…” „Bine, ține buletinul” „Mulțumesc, la revedere…” Am ieșit cu inima bubuind, cu un ochi plângând și unul râzând în hohote, mirat tare de calmul de care am reușit să dau dovadă acolo, în condițiile în care pe vremea aia eram doar un tinerel care de abia începea să se dea cu capu’ de pragul de sus al sistemului. Oricum de arăbeții respectivi nu am mai auzit veci-pururi, dar întâmplarea mi-o rămas în minte și în suflet și am zis că marea aventură nu merită să moară cu mine ci s-o las posterității.