Momârlanu'

Sâmbăta asta, la ora 9 dimineața, eram în mașină cu tot echipamentul de schi. Am plecat plin de voie bună și la ieșirea din oraș, m-am oprit, plin de speranță, să bag benzină. Oprit motor, ieșit din mașină, spus la angajat benzinărie că mă descurc singur, băgat cheie în bușon, bușon blocat, nu m-am descurcat singur. Bușon înghețat beton. Hm! Cheia din mână era aia cu telecomandă. Ailaltă tocmai acasă. Cheia de la mine era nouă. Nu voiam s-o stric. Așa că, gol de voie bună, m-am întors acasă. Sunt sigur că unii din voi știți care e soluția banală pentru a desface bușonul înghețat. La fel de sigur sunt că unii dintre voi nu știți ce aveți de făcut în situația asta. Vă zic eu: iei cheia. Nu aia cu telecomandă! Nu singura! Dacă nu te urmărește ursul, apelează la un profesionist. Dar dacă ai o cheie de rezervă și mai ales fără telecomandă, ia-o. Și mai ia o brichetă. Dacă ești inginer și nu ai răbdare să citești toate instrucțiunile, citește măcar atât: NU ÎNCĂLZI BUȘONUL! Încălzește cheia. Repet: nu aia cu telecomandă. Cheia caldă bag-o-n bușon. Mișc-o puțin. Te asigur, vei începe să crezi în magie. Oricâți ani ai avea. Dacă nu vă urmărește ursul, apelați la un profesionist. Eu nu vă despăgubesc dacă vă dați foc la mașină. Mi-am dezghețat bușonul, am băgat benzină și am plecat. Drumu’ fain. Fain, de tot! La un moment dat, m-am oprit să scot bani de la bancomat. Am băgat cardul, am așteptat să se hotărască bancomatul că cardul e valid și ... a pornit alarma de la bancă, care era, bineînțeles, deasupra bancomatului. Am crezut că mă cac pe mine! Dar nu vă faceți griji! Momârlanul are un autocontrol perfect. I-am aruncat alarmei o singură privire încruntată cât să nu zică lumea că nu-mi pasă. Sau că nu aș ști s-o înjur în gând. Mi-am rezolvat, iute, trebile administrative și am plecat la schi. La schi, ziua perfectă. Zăpadă, soare, poftă de schi. Mai puțin numărul absolut uriaș de schiori. Mi-a înghețat poponețul cât am stat pe la cozi. Dar, vorba schiorului adevărat: orice condiții, sunt condiții perfecte de schi. Am avut timp pentru alt sport preferat de-al meu: să privesc oamenii din jurul meu. Și pe drum și pe pârtie. Avem o țară absolut minunată și din ce în ce mai frumoasă. Dar reușim întotdeauna să fim „speciali”. Suntem țara în care mașina este scoasă din locul de parcare fără să te asiguri, dar suntem țara în care în ciuda limitei de 130km/h pe autostradă se circulă cu maxim 120km/h. Suntem țara în care staționarea pe banda de urgență e sport național. Suntem țara în care pietonii nu circulă pe trotuarul de lângă casă ci pe carosabil. Asta, probabil, din cauză că ne e mai teamă de vecini, decât de mașini. Suntem țara în care în oraș se mere cu 80km/h, în afara localității tot cu atât. Suntem țara în care coada la teleschi nu este organizată de schiorii care stau la rând absolut banal să ia ciuperca între picioare ci de câte un oltean care este, prin definiție, administrator. De orice! Inclusiv cozi la teleschi. Suntem țara unde locul de parcare la stațiunea de schi este 8 lei/zi. În parcare, pe șosea după barieră, pe șosea înainte de barieră. Dar apoi ajungi pe pârtie și doi copiii de vreo 4-5 ani se strecoară pe sub plasa care ghidează coada la teleschi și de plictiseală curăță schiurile la toți schiorii care trec prin fața lor. La mine, normal că s-a blocat teleschiul așa că am timp să mă iau de ei: „Mă! Tu nu vezi că ai lăsat niște zăpadă?!? Curăță-mi schiul ca lumea dacă tot o faci! Și tu?!? Ce stai și te uiți?!? Ajută-l pe frate-tu!” Se uitau la mine și îmi lustruiau schiurile interziși. Părinții, în spatele lor, se spărgeau de râs. Deși, înainte îi certau pentru orice rahat. Știau ei de ce, erau niște draci de copii, amândoi. Ceilalți tineri, prea tineri, încă nu li s-o trezit instinctul parental. Nu înțelegeau minunata scenă. Și cum stai la coada uriașă, ai timp să observi imensitatea de stiluri de schi: stilul împrăștiat, stilul ghemotoc, stilul monobloc, stilul Isus (am să vă explic cândva cum îi ăsta), stilul smuls, stilul împins, stilul kamikaze, stilul bombardier, stilul snowborder care crede că stilu’ suprem de schi este târâitul pe cur pe toată pârtia, dar hei, legăturile strânse atât de tare că nici cu bomba atomică nu le desfaci. Dar, din când în când, mai vezi câte un tip impecabil, cu echipament care are o noimă cumva, care schiază cu aceeași noimă, uneori însoțit de câte o fată de o eleganță perfectă, care arată la fel de bine cum schiază și schiază la fel de calm precum gesturile ei și parcă începi să-ți recuperezi speranța în specia umană. Dar revii la natură. Fantastică. Ultimul an a fost extrem de obositor. Ajunsesem să nu mă mai simt bine cu mine însumi. Dar azi am aflat ce îmi lipsea. Cerul înstelat. Cumva bolta plină de stele îmi redă echilibrul. Ah, am uitat să vă spun! (Nu am uitat, e doar un șiretlic literar). Azi o fost o zi în care am schiat pe soare și pe la 5 și ceva am schiat pe soare și pe lună. O lună plină absolut U-RI-A-ȘĂ! La fel de uriașă precum pieptul meu când mi l-am umplut pentru ultima oară cu aerul de munte.



PS. Poza e mai veche dar aproape la fel de faină ca peisajul de azi.