Înainte de Crăciun, am fost la schi. O aglomerație, ceva fantastic. Pe drum încolo, în loc de 2 ore jumate am făcut 4 ore. Bată-i sfântu’, nu-s în stare să facă o autostradă! Pe drum înapoi și mai rău! Șoseaua, cât vedeai cu ochii … mașină, lângă mașină, lângă mașină. Eu nu mai văzusem așa ceva în România... Zeci de kilometri, viteza de croazieră, max. 70km/h. Dacă nu am zis încă: bată-i sfântu’, nu-s în stare să facă o autostradă! Înainte de Crăciun, m-am culcat și am dormit vreo 3 zile fără să mă trezesc. M-am trezit doar de vreo două ori să mănânc dar nu aș putea spune când și cât. Cei, cărora nu v-am răspuns la urări să nu vă supărați pe mine… am fost și eu puțin obosit. Dar când mă trezesc, ce mi-a lăsat mie moșu’ în căsuța poștală electronică? Autostradă nouă… Ce minunat! Vremea era fantastică. Soare și 19 grade. Dacă uităm că-i decembrie chiar era minunat. Ce să fac eu, ce să fac? Unde să merg pe autostrada nouă? Ah, știu, mi-am amintit că este un monument pe care voiam să-l pozez de mult. Așa că … aparatu’ foto și la drum. Autostrada fantastică! Și serios vorbesc. Nouă, bună, viteză maximă legală constant zeci de kilometri, depășit tot fără emoții, ogoarele în bună ordine de-o parte și de alta, exact așa cum trăbă să fie…, dar nu asta e important, că am mai fost cu toții pe o autostradă, știm ce-i aia, problema e că cum intri pe autostradă, vezi munți. Alo, mergi numai cu munți în față! Ceva fantastic… Minunată țara asta… Acu’ munții sunt mai aproape, la propriu și la figurat. Orașul ăsta de pustă e acu’, mult mai frumos. Așadar, până să mă dezmeticesc din gândurile astea, am și ajuns la destinație. Acolo, într-un sătuc liniștit, am parcat mașina lângă monumentul respectiv, mi-am desfășurat aparatura pe jos și am început marea pozare. Lângă mine, o iapă păștea liniștit. Mai clicăiam din gură să o mân în afara cadrului sau în cadru după cum mă chinuia talentul. În afară de asta, ne ignoram total. Colaborarea perfectă. Am pozat până o obosit aparatu’, mă pregăteam să închei activitatea artistică, când, ce-mi apare în vizoru’ de la aparat? Un mânz… No, cum facem? Adevărul era, că mă pusesem eu cu trepiedu’ fix în cărare, prin urmare, eu m-am dat la o parte să treacă mânzu’. Dar mânzu’ nu o vrut. Mai mult decât atât, o început să se dea la echipamentul meu care rămăsese pe jos. Ei, asta nu am vrut eu! Am luat o botă și l-am mânat mai încolo. Cred că știa ce-i aia că nu am apucat s-o pun pe el. Am mai dat o tură de monument, pentru ultima rundă de detalii foto și când gat tura, cu cine dau bot în bot? Cu mânzu’… Am zis să-l ocolesc respectuos prin dreapta, dar mânzu’ îmi taie calea. Am zis să-l ocolesc respectuos prin stânga, dar mânzu’ îmi taie calea iar. Mânzu’ avea chef de joacă. Atunci îmi arunc aparatul pe spate, întind mâinile în lateral și îi blochez eu trecerea, ba în stânga, ba în dreapta. Și așa am început să ne jucăm. Eu și mânzul țopăiam ca demenții, iapa păștea și se uita maternal și dezaprobator la noi, monumentul ne asista mut în fundal iar țăranii care poate ne vedeau de undeva din depărtare, probabil își făceau cruci. Toată această joacă, pe mine, m-a destins fantastic prin clipa de conexiune cu natura la cel mai de bază nivel. Problema este că joaca asta pe mânz nu l-a destins ci l-a excitat, ridicându-se la un moment dat pe picioarele din spate, mi-a prezentat o erecție de toată mândria... No, unu din noi sigur nu a înțeles situația corespunzător, așa că în loc să-l mângâi pe bot în semn de mulțumire, am pus punct momentului și m-am luat de am plecat. Am lăsat mânzu’ să se joace cu iapa, tăvălindu-se, mușcând-o, nechezând, țopăind. Mare figură mânzu' ăsta... Pe drum înapoi, nu mai vedeam munții dar am prins apusul. Știți că soarele face, în vârf, un fel de picătură când apune? Era o pânză subțire de nori așa că am putut vedea tot fenomenul doar cu ochelari de soare. Iubesc autostrada asta nouă.
