Cică într-un sat vine puhoi mare de ape. Apele ajung până la acoperiș. Pe un acoperiș, un om stă și se roagă. La un moment dat vine un om înotând:
- Hai să înotăm împreună.
- Nu, că pe mine mă ajută Dumnezeu…
Mai apoi, apare o barcă:
- Hai în barcă!
- Nu, că pe mine mă ajută Dumnezeu…
Apare și un elicopter. Prin megafon se aude:
- Urcă-te pe sfoară!
- Nu, că pe mine mă ajută Dumnezeu…
Într-un final, omu’ moare și ajunge în Rai unde pune întrebarea legitimă:
- De ce am murit? Că eu m-am rugat încontinuu și credința mea a fost neclintită…
- Păi de trei ori am vrut să te salvez și ai refuzat…
Sunt sigur că știați bancul (o fi banc?!?). Sunt sigur că ați dat peste el și pe Facebook. Este unul din motivele pentru care îmi place Facebook-ul. Altul și poate cel mai important, este că mă conectează cu oameni (auzi surpriză!). Oameni din trecutul meu pe care nu speram să-i reîntâlnesc, oameni noi, oameni de calitate, oameni de calitate îndoielnică, oameni care rămân, oameni care pleacă, tot felul de oameni. Habar n-avem câte ocazii de tot felul trec pe lângă noi, din tot felul de registre și pe care le ignorăm din tot felul de motive. Bănuiesc că în viața fiecăruia, apar momente când faci un pas în spate și te întrebi la ce-i bună viața asta, dacă ai trăit-o degeaba sau nu, dacă ai vreun rol în alte vieți etc. Week-endul ăsta a fost minunat. Am avut parte de multe amintiri răscolitoare. Una dintre ele a fost întâlnirea cu o veche cunoștință. Când i-am auzit vocea la telefon, mi s-au ridicat vreo 14 fire de păr pe ceafă. Și într-un final, am ieșit și la o cafea. Știam că este un om minunat. Nu aveam îndoieli. Nici că a rămas la fel. Nu ne-am văzut de vreo 15 ani. Erau multe de povestit. Dar când a început să povestească, eram cu cotul sprijonit în masă și cu barba sprijonită-n pumn. Așa cumva am rămas cam toată perioada cât și-a povestit viața. Nu mai rețin exact cum eram la exterior dar în interior eram cu gura căscată. Și asta, în pofida faptului că nu mă surprindea nimic din ce povestea. Și nici nu am avut prea multe cuvinte de scos pe gură când o terminat. Ceva fantastic ce pot face unii. Lucruri de care, 99% din cunoștințele mele (inclusiv eu, desigur) nu ar fi în stare veci pururi. A făcut lucruri bune? O fi bine ce o făcut persoana respectivă? O fi rău ce fac alții? Habar n-am. Și bineînțeles că nu mă refer la mașini cu litere pretențioase și cifre mari. Nici la numărul de pantofi tociți în cluburi. Mă refer la altruism. Există persoane la care dă pe dinafară și tot nu dau la nimeni altcineva. Și nu e vorba că sunt ei egoiști, e vorba că nu se lipește nici cum de alții. Nu există oameni perfect buni sau perfect răi, fiecare au de toate. Dar persoana asta a devenit noul erou al vieții mele. Nu neapărat cu ce lucruri a reușit să facă (care oricum sunt cu vreo 27 de nivele peste consumaționismul general) ci prin felul în care pune problema, prin modestia cu care povestește și prin roșeața din obraji când i-am spus că este noul meu erou. De ce a lipsit o vreme din peisajul meu? Naiba știe. Deși în linii mari cunosc detaliile, răspunsul scurt e „…viața”. Dacă înainte mai aveam îndoieli, cu ocazia asta, am aflat altceva, mult mai important (pentru mine): știu sigur de ce au ieșit alții din viața mea și de ce nu mă interesează să se mai întoarcă.
- Hai să înotăm împreună.
- Nu, că pe mine mă ajută Dumnezeu…
Mai apoi, apare o barcă:
- Hai în barcă!
- Nu, că pe mine mă ajută Dumnezeu…
Apare și un elicopter. Prin megafon se aude:
- Urcă-te pe sfoară!
- Nu, că pe mine mă ajută Dumnezeu…
Într-un final, omu’ moare și ajunge în Rai unde pune întrebarea legitimă:
- De ce am murit? Că eu m-am rugat încontinuu și credința mea a fost neclintită…
- Păi de trei ori am vrut să te salvez și ai refuzat…
Sunt sigur că știați bancul (o fi banc?!?). Sunt sigur că ați dat peste el și pe Facebook. Este unul din motivele pentru care îmi place Facebook-ul. Altul și poate cel mai important, este că mă conectează cu oameni (auzi surpriză!). Oameni din trecutul meu pe care nu speram să-i reîntâlnesc, oameni noi, oameni de calitate, oameni de calitate îndoielnică, oameni care rămân, oameni care pleacă, tot felul de oameni. Habar n-avem câte ocazii de tot felul trec pe lângă noi, din tot felul de registre și pe care le ignorăm din tot felul de motive. Bănuiesc că în viața fiecăruia, apar momente când faci un pas în spate și te întrebi la ce-i bună viața asta, dacă ai trăit-o degeaba sau nu, dacă ai vreun rol în alte vieți etc. Week-endul ăsta a fost minunat. Am avut parte de multe amintiri răscolitoare. Una dintre ele a fost întâlnirea cu o veche cunoștință. Când i-am auzit vocea la telefon, mi s-au ridicat vreo 14 fire de păr pe ceafă. Și într-un final, am ieșit și la o cafea. Știam că este un om minunat. Nu aveam îndoieli. Nici că a rămas la fel. Nu ne-am văzut de vreo 15 ani. Erau multe de povestit. Dar când a început să povestească, eram cu cotul sprijonit în masă și cu barba sprijonită-n pumn. Așa cumva am rămas cam toată perioada cât și-a povestit viața. Nu mai rețin exact cum eram la exterior dar în interior eram cu gura căscată. Și asta, în pofida faptului că nu mă surprindea nimic din ce povestea. Și nici nu am avut prea multe cuvinte de scos pe gură când o terminat. Ceva fantastic ce pot face unii. Lucruri de care, 99% din cunoștințele mele (inclusiv eu, desigur) nu ar fi în stare veci pururi. A făcut lucruri bune? O fi bine ce o făcut persoana respectivă? O fi rău ce fac alții? Habar n-am. Și bineînțeles că nu mă refer la mașini cu litere pretențioase și cifre mari. Nici la numărul de pantofi tociți în cluburi. Mă refer la altruism. Există persoane la care dă pe dinafară și tot nu dau la nimeni altcineva. Și nu e vorba că sunt ei egoiști, e vorba că nu se lipește nici cum de alții. Nu există oameni perfect buni sau perfect răi, fiecare au de toate. Dar persoana asta a devenit noul erou al vieții mele. Nu neapărat cu ce lucruri a reușit să facă (care oricum sunt cu vreo 27 de nivele peste consumaționismul general) ci prin felul în care pune problema, prin modestia cu care povestește și prin roșeața din obraji când i-am spus că este noul meu erou. De ce a lipsit o vreme din peisajul meu? Naiba știe. Deși în linii mari cunosc detaliile, răspunsul scurt e „…viața”. Dacă înainte mai aveam îndoieli, cu ocazia asta, am aflat altceva, mult mai important (pentru mine): știu sigur de ce au ieșit alții din viața mea și de ce nu mă interesează să se mai întoarcă.