Momârlanu'

În industria în care activez, are loc, anual, un eveniment absolut uriaș. La München, de obicei o săptămână înainte de Oktoberfest. Firma ne trimite prin rotație. Să muncim ziua și să ne distrăm noaptea, ce-i drept. Rândul meu a fost acu’ 4 sau 5 ani. Am plecat cu un coleg din firmă, tot de vârsta mea. Băiat fain. Ajungem acolo, ne cazăm și se dă adunarea în holul hotelului. Grupul de lucru, din care făceam parte, era mare și format, majoritar, din studenți. Ne băgaseră în grupul acesta de studenți (mă rog, masteranzi și doctoranzi, dar tot mai mici ca noi) ca să putem vizita niște obiective mai interesante. Tot grupul, destul de mare, așa la peste 50 de indivizi, s-a adunat în hol și s-a prezentat fiecare. Toate națiile posibile și imposibile. Printre ei și un etiopian care s-a ridicat în picioare când i-a venit rândul și a declarat franc: „Nu am să vă zic numele meu real că oricum nu îl puteți pronunța, așa că vă rog să-mi spuneți … Micky”. Grupul mare s-a împărțit în patru grupuri mai mici iar eu și etiopianul am nimerit în același subgrup de lucru. Băiat fain. Ne-am împrietenit. El o primit porecla „Leul din Etiopia” iar eu „Lupul din Carpați”. Mergând odată pe stradă, eu cu colegul de firmă primii, el în rândul doi și restul în spate, strigă la un moment dat către noi: „Bă, îmi place de voi românii. Mereți mândri, mă!”. Instant ne-am bombat piepturile mai abitir și am făcut pasul mai țanțos. Revenind la adunarea generală din holul hotelului, printre toți membrii mai erau încă trei români. Unu din Constanța cu care am nimerit în cameră. Tipul OK și el fotograf, cumva rafinat în sensul aristocrat, ne-am înțeles bine. Și doi … bucureșteni, desigur! Aceștia doi au fost cuiul lui Pepelea. Veniseră acolo doar pentru cazare gratis iar la programul de lucru nu puseseră osul ioc. Din cauza lor, toți străinii începeau să ne marginalizeze pe noi românii. Am făcut ședință cu colegul de lucru și tipul din Constanța și am hotărât că așa ceva nu este posibil și trebuie să luăm măsuri. Eu cu constănțeanul eram într-unu din subgrupuri iar colegul de firmă în altul deci puteam acoperi mai multă lume. Ce să facem, ce să facem? Păi în primul rând ne-am făcut treaba. În al doilea rând am ajutat o lideră de subgrup care nu mai făcea față cu munca. Într-o zi am scos-o la masă, am făcut-o să râdă „cât într-o lună” după propriile declarații, am ajutat-o cu munca până i s-or uscat lacrimile. De muncit, munceam de pe la 9 dimineața până pe la 7 seara. Și după aia începea adevărata muncă de modificare a percepției. Distracția. Primul obiectiv în care ne-am adunat să socializăm a fost Hofbräuhaus. Colegul meu intra întotdeauna primul, i se lumina sincer fața ca farul de pe malul mării și tot timpul urla din toți rărunchii: „cum dracu să nu-ți placă aici?!?”. Toți erau pe jos de râs. Acolo am nimerit la masă lângă o venezueleancă cu care aveam multe în comun: muntele, natura, sportul etc. Nici care cu partener, deci genele începeau să ne clipească des când ne priveam. Am beut și am mâncat pe îndelete și s-a dat stingerea fiind prima zi după drum și muncă. A doua seară, disco! Ne-am gătit toți frumos, ne-am dus la un bar să lingem o bere și apoi ne-am strecurat într-un club cu muzică faină. Acolo lume multă, doritoare de distracție, mai beam, mai dansam, mai socializam. Venezueleanca mea tot apărea, tot dispărea. Am zis las’ că este vreme. La un moment dat, am hotărât că nu mai este vreme și am căutat-o pe-acolo. Era rangă. La modul că am cărat-o în spate, la propriu, până la hotel. La hotel o mai cerut o vodcă dar am schimbat-o pe șestache cu barmanu’. Eu vodca, ea apa. Măcar s-o doară capul! No bine. Atât o fost aventura transcontinentală. Dar nopți mai erau. A doua noapte, facem noi ce facem și iar ajungem la disco. Între timp, mă mai împrietenisem cu o tipă super de treabă din Australia. O matahală de om îndesat care practica judo. Și am discutat mult despre arte marțiale cu sticlele în mâini în club. În principiu nu-i o idee strălucită dar ce se putea întâmpla în cazul de față?!? Eh, ce! Incredibilul. Tipa nefiind convinsă că artele mele marțiale ar fi practice, m-a atacat în club. Voi vă imaginați imaginea?!? O tipă tăbărăște pe mine în club și eu mă apăr frenetic. Eu nu știu ce-i cu nemții ăia dar nimeni nu ne băga în seamă, bodyguarzii nu or apărut. Poate artele noastre marțiale erau atât de slabe încât semănau a dans deși aș vota împotriva acestei variante. Treaba o durat cam un minut, și s-a oprit la fel de brusc cum s-o pornit. Tipa o început să râdă de se scutura toată, m-o luat în brațe și m-o strâns de mi-or pârâit oasele, apoi totul s-a încheiat ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Multă vreme m-am tot uitat în jur și nu-mi venea să cred ce s-a întâmplat. În altă seară, eu și colegul de firmă am ieșit iar la Hofbräuhaus, restul nu mai făceau față. Ne-am pus la o masă mare, doar noi doi și am povestit în timp ce beam liniștiți o bere și ronțăiam alune printre povești calme. La un moment dat, vin doi care ne cer voie să se așeze la masă. Le facem loc și discuțiile continuă separat. Undeva în timpul discuției, cei doi înțeleseseră ceva din ce discutam noi și ne întreabă dacă vorbim italiană și despre ce vorbeam mai exact (discutam ceva cu iz politic). Și se înfiripă o ditamai polemica. Cei doi erau americani și ne-au spus că ei „nu înțeleg nemții ăștia, nu ai ce vorbi cu ei!” Și discuția a continuat înfocat până pe la 5 jumătate dimineața. Noi cum o luam de la capăt cu treaba, am plecat. Ei coadă după noi. Și ne-or mai ținut vreo 15 min. în fața berăriei. La un moment dat unul dintre ei îi spune celuilalt: „John, știi că la 7 decolează avionul nostru?”. Am început să râdem, le-am strâns mâinile și am plecat. Într-o zi, am fost în vizită la stația de epurare din München. Noi șmecheri rău îi întrebăm pe operatori: „da' voi aveți curaj să udați pomii din curte cu apa pe care o epurați? Hm?!?” „Curaj avem noi, nevoie nu prea că plouă destul”. Headshot. În altă excursie, pe autocar, etiopianul le-o dat la restu’ problema aia cu recipiente cu apă, unu de 3l și unu de 5l și să torni din unu în altu' așa încât să-ți rămână 1l. Probabil nu-i oferise nimeni soluția că la un moment dat strigă din fața autocarului să-l aud din spate: „Bă lupule din Carpați cum rezolvi tu problema asta?!?” „Păi puii mei! Dai gaură la bidonu mare, lași să curgă, pui degetu și gata.” Sau așa ceva. Toți or început să râdă, inclusiv șoferul autocarului care o început să derapeze de cum se zguduia namila de șofer. Și câte și mai câte pe care nu mi le amintesc după atâția ani. Se gată tot și acțiunea revine în hol cu efectivul complet pentru despărțire, bocete și plânsete. Eu îmi fac apariția coborând scările ca o boare și de pe un fotoliu din hol, o sârboaică blondă, fotomodel (cum altcumva în cazul unei sârboaice?!?), cu care nu prea discutasem eu, îmi adresează o întrebare peste capetele tuturor: „Hey, I heard you were a ninja!” ”:)) WTF?!?” M-am dus să văd ce vrea, probabil ghiciți ce vroia. Nu putea să care ditamai geamantanul. Perspectivele părând (și cumva or și fost ulterior) senine, așa am cărat eu un geamantan uriaș (cum altcumva în cazul unei sârboaice?!?) de la hotel până la gară în München.

A fost o săptămână de vis. Münchenul va rămâne întotdeauna un loc special în inima mea. Și pentru întâmplările memorabile, și pentru el ca oraș. Mai ales, că am aflat recent, că acolo se află o copie a Columnei lui Traian, din aur. De abia aștept să mă duc să văd dacii poleiți în aur.