Am avut parte de două cele mai masculine zile din viața mea. Hooo! Hooo! Că vă povestesc, nu vă burzuluiți! Sunt zile în viața oricărui bărbat, când își bagă picioarele în tot și pleacă în Ardeal. În Ardeal, pe geam, vezi munți și dealuri, nu mall, fabrică, blocuri și pustiu. În Ardeal, dacă ieși seara târziu din casă, frigul te răcorește, nu îți ajunge la oase ca la câmpie. Prin două rânduri de haine scumpe de munte. La Ardeal există momârlănci. Să spunem, doar că, tocmai mi s-au dublat standardele în materie de femei. Mă scuzați dar un gentilom nu intră în detalii. Dar dacă asta mi se întâmplă la 35 de ani nelipsiți de experiență, cred că înțelegeți ce vreau să zic. Și da, aveți dreptate, cred că tocmai am o problemă. Să nu mă înțelegeți greșit și bănățencele sunt femei frumoase. Majoritatea oltence și moldovence. În Ardeal, cele 5 secunde de când se face verde la semafor până pleacă prima mașină e normalitate, nu simfonie de claxoane și registru complet de înjurături. Și în pofida acestui fapt, apucă să treacă toate mașinile care așteptau răbdător... În Ardeal și cearta între oameni e așezată și cu scop făcută. Dar lucrurile astea frumoase trec repede și vine momentul ca bărbatul să se întoarcă în Banat. Pleacă la drum dimineața devreme. Vremea absolut mirifică. Traficul, perfect. Câte o mașină ici-colo care merge fix regulamentar. Dar bărbatul, este bărbat, instinctele de vânător se ascut, privirea devine mai ageră, nasul se face cârn și miroase mai fin, mâna ține volanul ca pe o vrabie, nici s-o scape, nici s-o strivească. Cealaltă mână mută schimbătorul de viteze, exact unde îi este locul. Se apropie de o mașină, viteza patra, așteaptă momentul oportun precum o felină. Dintr-o dată a treia, mașina se cabrează, pleacă ca din praștie, a patra, a cincea, scurt. 130. Destul pe un drum unduitor de munte. Bărbatul este un zeu al șoselei. Exact în acest moment de glorie, mașina de zdruncină violent. Un Mercedes GL îl depășește cu vreo 275 la oră. Bărbatul devine un biet slujitor în templul închinat zeului care era. Dar bărbatul zâmbește. De asta este viața frumoasă, că doar îl bate părintește pe creștet, nu îi trage o scatoalcă să-i sară toți fulgii. De aici încolo, conduce ca un bărbat nu ca un vânător de senzații tari. Vine un sătuc cu 3 case funcționale. O babă face autostopul cu un picior mult pe șosea. Prea mult. Probabil reminiscență din vremurile când bulanul respectiv era o ofertă de nerefuzat. Mâna ei nu are pumnul strâns și degetul gros în sus. ci stă perfect dreaptă cu palma în jos. Ce poate să facă un bărbat în fața unui astfel de salut? Duce pumnul drept la inimă și apoi în întoarce salutul nazist. În retrovizoare o babă amenință cu pumnul și zice ceva. Mamă, îmi pare rău dacă tocmai ai dat cu genunchiul în mobilă fără motiv. Bărbatul trece impenetrabila graniță dintre Ardeal și Banat. Impenetrabilă pentru transferul de caracter, nu așa, fizic. De aici drumul devine aglomerat, nesimțiții se înmulțesc ca ciupercile după ploaie. Un 8+1 depășește fără să se asigure și frânez puțin. Mai târziu un altu' cu platformă pentru mașini o face și mai arogant. Frânez violent. Nesimțiți! Dar vine și Peugeuot-ul ăla de căcat cu număr de Spania care depășește pe pod. Fix pe ăla pe care vroiam eu să intru. N-am unde să trag în lături. Îmi împlânt piciorul în frână și mă opresc la un metru de parapetul de beton al podului. Fac asta cu mâna înfiptă în claxon. Stupoare! Mașina de Spania se oprește și întoarce. Ce om! Vine să-și ceară scuze și să vadă dacă sunt în regulă... Mă dau jos să-mi scad pulsul care urcase pe la vreo 200. Din mașină coboară unu între două vârste, între două înălțimi, între două greutăți. Pe la vreo 10m de mine zice: „Ce claxonezi mă pulă în halul ăsta?!?” :)) Mă apucă un râs isteric și mă duc spre el. Pe la vreo 2m îmi dau jos de pe nas ochelarii de soare i-i arunc în față, îi trag un șut în coaie și un pod de palmă la ureche. Cade în genunchi. Liniște! Aștept ca o mâță zburlită. Liniște. Se uită la mine și se ridică. Liniște. Se întoarce și pleacă. Liniște. „Stai așa!” zic. Îmi iau ochelarii de pe jos și îi verific. „Sunt în regulă. Gata, poți pleca!”. Mă bag în mașină. Respir adânc de câteva ori și pulsul revine la normal. Îmi șterg palmele transpirate de pantaloni și le mulțumesc în gând instructorilor de arte marțiale că mi-or băgat în cap autocontrol și tehnică. Vreo 50km mai rememorez fazele. Totul la max.90km/h. Ajung în Timișoara care mă întâmpină cu o impresionantă cantitate de frunze moarte. Unele pe jos, unele ridicate de mașinile care trec peste ele, unele zburând fix spre mine. Una mi se agață misterios în ștergător. Zâmbesc. Fiecare loc are farmecul lui. Dar parcă farmecul din Ardeal e mai fain decât farmecul din Banat. Am să mă duc în Ardeal. Sper că cu același scop și cu același rezultat. Știi tu care. Și știi tu cu cine vorbesc. :) Până atunci, am treabă. Mă duc să-mi pun haine la spălat, să fac puțină ordine și să-mi plătesc facturile. Ce bărbat eram în Ardeal și ce muiere face Banatul din mine!Am avut parte de două cele mai masculine zile din viața mea. Hooo! Hooo! Că vă povestesc, nu vă burzuluiți! Sunt zile în viața oricărui bărbat, când își bagă picioarele în tot și pleacă în Ardeal. În Ardeal, pe geam, vezi munți și dealuri, nu mall, fabrică, blocuri și pustiu. În Ardeal, dacă ieși seara târziu din casă, frigul te răcorește, nu îți ajunge la oase ca la câmpie. Prin două rânduri de haine scumpe de munte. La Ardeal există momârlănci. Să spunem, doar că, tocmai mi s-au dublat standardele în materie de femei. Mă scuzați dar un gentilom nu intră în detalii. Dar dacă asta mi se întâmplă la 35 de ani nelipsiți de experiență, cred că înțelegeți ce vreau să zic. Și da, aveți dreptate, cred că tocmai am o problemă. Să nu mă înțelegeți greșit și bănățencele sunt femei frumoase. Majoritatea oltence și moldovence. În Ardeal, cele 5 secunde de când se face verde la semafor până pleacă prima mașină e normalitate, nu simfonie de claxoane și registru complet de înjurături. Și în pofida acestui fapt, apucă să treacă toate mașinile care așteptau răbdător... În Ardeal și cearta între oameni e așezată și cu scop făcută. Dar lucrurile astea frumoase trec repede și vine momentul ca bărbatul să se întoarcă în Banat. Pleacă la drum dimineața devreme. Vremea absolut mirifică. Traficul, perfect. Câte o mașină ici-colo care merge fix regulamentar. Dar bărbatul, este bărbat, instinctele de vânător se ascut, privirea devine mai ageră, nasul se face cârn și miroase mai fin, mâna ține volanul ca pe o vrabie, nici s-o scape, nici s-o strivească. Cealaltă mână mută schimbătorul de viteze, exact unde îi este locul. Se apropie de o mașină, viteza patra, așteaptă momentul oportun precum o felină. Dintr-o dată a treia, mașina se cabrează, pleacă ca din praștie, a patra, a cincea, scurt. 130. Destul pe un drum unduitor de munte. Bărbatul este un zeu al șoselei. Exact în acest moment de glorie, mașina de zdruncină violent. Un Mercedes GL îl depășește cu vreo 275 la oră. Bărbatul devine un biet slujitor în templul închinat zeului care era. Dar bărbatul zâmbește. De asta este viața frumoasă, că doar îl bate părintește pe creștet, nu îi trage o scatoalcă să-i sară toți fulgii. De aici încolo, conduce ca un bărbat nu ca un vânător de senzații tari. Vine un sătuc cu 3 case funcționale. O babă face autostopul cu un picior mult pe șosea. Prea mult. Probabil reminiscență din vremurile când bulanul respectiv era o ofertă de nerefuzat. Mâna ei nu are pumnul strâns și degetul gros în sus. ci stă perfect dreaptă cu palma în jos. Ce poate să facă un bărbat în fața unui astfel de salut? Duce pumnul drept la inimă și apoi în întoarce salutul nazist. În retrovizoare o babă amenință cu pumnul și zice ceva. Mamă, îmi pare rău dacă tocmai ai dat cu genunchiul în mobilă fără motiv. Bărbatul trece impenetrabila graniță dintre Ardeal și Banat. Impenetrabilă pentru transferul de caracter, nu așa, fizic. De aici drumul devine aglomerat, nesimțiții se înmulțesc ca ciupercile după ploaie. Un 8+1 depășește fără să se asigure și frânez puțin. Mai târziu un altu' cu platformă pentru mașini o face și mai arogant. Frânez violent. Nesimțiți! Dar vine și Peugeuot-ul ăla de căcat cu număr de Spania care depășește pe pod. Fix pe ăla pe care vroiam eu să intru. N-am unde să trag în lături. Îmi împlânt piciorul în frână și mă opresc la un metru de parapetul de beton al podului. Fac asta cu mâna înfiptă în claxon. Stupoare! Mașina de Spania se oprește și întoarce. Ce om! Vine să-și ceară scuze și să vadă dacă sunt în regulă... Mă dau jos să-mi scad pulsul care urcase pe la vreo 200. Din mașină coboară unu între două vârste, între două înălțimi, între două greutăți. Pe la vreo 10m de mine zice: „Ce claxonezi mă pulă în halul ăsta?!?” :)) Mă apucă un râs isteric și mă duc spre el. Pe la vreo 2m îmi dau jos de pe nas ochelarii de soare i-i arunc în față, îi trag un șut în coaie și un pod de palmă la ureche. Cade în genunchi. Liniște! Aștept ca o mâță zburlită. Liniște. Se uită la mine și se ridică. Liniște. Se întoarce și pleacă. Liniște. „Stai așa!” zic. Îmi iau ochelarii de pe jos și îi verific. „Sunt în regulă. Gata, poți pleca!”. Mă bag în mașină. Respir adânc de câteva ori și pulsul revine la normal. Îmi șterg palmele transpirate de pantaloni și le mulțumesc în gând instructorilor de arte marțiale că mi-or băgat în cap autocontrol și tehnică. Vreo 50km mai rememorez fazele. Totul la max.90km/h. Ajung în Timișoara care mă întâmpină cu o impresionantă cantitate de frunze moarte. Unele pe jos, unele ridicate de mașinile care trec peste ele, unele zburând fix spre mine. Una mi se agață misterios în ștergător. Zâmbesc. Fiecare loc are farmecul lui. Dar parcă farmecul din Ardeal e mai fain decât farmecul din Banat. Am să mă duc în Ardeal. Sper că cu același scop și cu același rezultat. Știi tu care. Și știi tu cu cine vorbesc. :) Până atunci, am treabă. Mă duc să-mi pun haine la spălat, să fac puțină ordine și să-mi plătesc facturile. Ce bărbat eram în Ardeal și ce muiere face Banatul din mine!